De-acord, apoi, că spaţiul biblic
va fi întâiul lor popas,
hotarul dintre universuri
l-au depăşit doar printr-un pas,

un pas dumnezeiesc cu-adevărat
(de-a omului ştiinţă-n veci necunoscut)
prin care existentul de dincolo de timp
ia forma consistentă a lucrului văzut.

...Şi-aşa se face că Mesia
- de-apostol Petru secondat –
porni din Nazaret la drum
de timpu-n loc părea c-a stat.

Mergeau încet, cu pasul rar,
(doi pelerini cu gândul în trecut)
şi seama nu luau la zgomotul făcut
de maşinismu-n goană spre Tartar.

Într-un târziu, cu trupurile frânte
de nevoinţa autoimpusă,
sub un măslin la poala unui munte
s-au aşezat pe ţărâna setoasă

de-a ploii caldă mângâiere,
ca să-şi mai tragă sufletul
până ce vipia-şi va împlini
îmbrăţişarea cu pământul.

Dar numai ce-au sorbit din ploşti
câte un strop de udătură
şi Tatăl nostru l-au rostit
că au văzut a lui figură

cum la iuţeală s-a-nchegat
din aerul pălit de soare –
la patru ace îmbrăcat,
Mefisto zâmbea cu candoare.

- Mă bucur, frate, de-ntâlnire,
deşi tu nu pari încântat;
să fie degajarea mea de vină,
ori modul tău mai rezervat?...

Nu pot fi altfel de cum sunt –
direct şi fără etichetă!
Propun, de-aceea, hic et nunc
să folosim altă reţetă

în adresare, ca-ntre fraţi,
nu cu majusculi de-onorare,
cu toate că-ntre noi distanţa
de-o vârstă cu eternul pare.

Dar ăsta-i numai praf în ochii
naivilor lipsiţi de haz –
antagonismu-ntre principii
nu-i pentru mâncători de praz...

În plus, văd că de data asta
vii însoţit de-un devotat,
acela care într-o noapte
de tine întreit s-a lepădat.

Dă bunul Petru să răspundă
la lovitură, dar Iisus
îi face semn şi el Îl lasă
la punct să-l pună pe intrus:

- Ia uite cine s-a găsit
pe alţii la refec să-i ia!
Taman acela ce ispita
nutreşte cu esenţa sa.

Ştii foarte bine ce stă scris
despre măsură-n sfânta Carte:
„Doar de măsura folosită
avea-va fiecare parte...”

Te bucuri paiul când îl vezi
în ochiul unuia smerit,
dar bârna din ochiul perfid
îţi pare fapt obişnuit.

După-ntâlnirea din pustie
când închinarea mi-ai propus
în schimbu-ntregului Pământ,
crezi c-ar mai fi ceva de spus?

Te-am suportat îndeajuns,
deşi prezenţa ta m-apasă.
De-aceea, verde eu ţi-o zic:
Fă bine-acuma şi ne lasă!

- Vai mie, susură Mefisto,
te-am supărat a doua oară
şi cât dorit-am revederea
pentru ce-a fost odinioară!

Din pricina acestei javre
- omul în carne şi în oase –
am cam sărit atuncea calul
cu fiţele-mi fastidioase.

Dar, trebuie să recunoşti,
c-o ispitire iscusită
e pentru crez binevenită
(prin încercări ţi-l întăreşti),

tot astfel cum e necesar
răul în lumea sublunară –
un bine curăţat de rău
ar fi banal din cale-afară...

Ca să nu ai din nou surprize
(pe om să nu contezi vreodată!),
vreau să te pun de-acum în gardă
că-i altminteri de cum se-arată.

Tocmai de-aceea şi-a făcut
din actorie-un scop în viaţă –
în sinea lui se crede geniu,
deşi-i de fapt doar o paiaţă.

Iar pentru asta ce-a făcut?
Fiind morala o povară,
cu etica a-nlocuit-o,
încât azi justu-i de ocară.

Aşijderea a procedat
cu al ştiinţei bun renume:
A decretat cu aroganţă
că totu-i relativ în lume

şi că dincolo de-a luminii
celeritate-i întuneric –
o zonă pentru cert tabú,
dar nu şi pentru ipotetic...

În dese rânduri m-am gândit
la sufletul uman, în care
fraţi siamezi de-a pururi sunt
răul şi binele-n mişcare,

şi-această desluşire am:
Pământul în rotirea lui
cunoaşte nesfârşita alternanţă
a zilei şi-a-ntunericului.

Tot astfel sufletul cunoaşte
lumini şi umbre-n clarobscur,
ce prin proporţia-ntre ele
traseaz-al caracterului contur.

Un argument la cele spuse:
La două veacuri după tine,
din Persia ameninţa
maniheismul bazele creştine.

Ei bine, în doctrina lui
profetul Mani afirma
etern conflictul bine-rău
şi-al neluminii cu lumina.

Mai vreau să spun că intuiesc
ce ţi-ai propus prin revenire
şi că pioşi cu-adevărat
rar vei găsi în omenire.

Nu vei păţi ce-ai mai păţit
la-ntâiul tău terestru zbor,
însă te paşte-nstrăinarea
din Marele inchizitor.

Fireşte, într-o nouă formă
mai crudă-n a ei rafinare,
în care omul e captiv
prin zelu-ntru civilizare.

Credinţa n-o căta-n oraşe
cu catedrale înţesate –
triste jaloane în istorii
pentru-a turismului prosperitate,

ci cat-o la acei sihaştri
ce-s bucuria Tatălui,
precum preavrednicul Ioan
din Munţii Maramureşului...

Dar când Mefisto-şi dădu seama
că nu mai este ascultat,
pe loc se făcu nevăzut –
duh neguros de noapte însetat.

Deja celeştii pelerini
atraşi de retroviziuni,
în minte refăceau traseul
pe veci marcat de mari minuni.

George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News