1)Făcătorii de politică din toate timpurile și de peste tot, dar mai ales de pe aceste meleaguri binecuvântate de Creator și groaznic necinstite de profitorii cu și fără rol decizional, se împart în patru categorii: cârmuitorii providențiali (ăștia, chiar în istoria omenirii, se numără pe degetele de la o mână), bărbații de stat, politicienii veritabili (născuți, iar nu făcuți peste noapte) și politrucii. Dacă în extrem de agitata și distorsionata noastră istorie oficială, doar Iancu de Hunedoara și Mihai Viteazul – zic eu – tind asimptotic la statutul de providențiali prin amplitudinea spațio-temporală a acțiunilor pe care au avut inspirația și curajul să le întreprindă în plin Ev Mediu, căci până și Alexandru Macedon (cel mai strălucit exponent al providențialismului eminamente politico-militar) nu se poate compara cu acela moral-spiritual al lui Buddha, Confucius, Iisus sau Mohamed, totuși, suferinda noastră istorie nu duce lipsă nici de remarcabili oameni de stat (în trecut: Decebal, Basarab, Bogdan I, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Petru Rareș, în vremurile moderne și contemporane: Al. Ioan Cuza, regele Carol I, regele Ferdinand Întregitorul, mareșalul Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, despre care Petre Țuțea spunea că a fost un mare patriot, scoțând România din feudalism) și nici de înzestrați oameni politici (precum, în perioada premergătoare Marii Uniri și în cea interbelică, regina Maria, Take Ionescu, Brătienii, Iuliu Maniu, Ion Mihalache ș.a.).

Firește, politrucii (aleșii, activiștii, trepădușii etc.) formează marea masă a pretinșilor făcători de politici, care – îndeosebi în campaniile electorale – se dau peste cap ca să-și impresioneze șefii (cică ei creează cadrul democratic al păcălelilor poreclite alegeri corecte!) și din rândul cărora (mai nou al celor mai mari lingușitori și nesimțiți, ba chiar al infractorilor sadea) se recrutează cadrele de nădejde ale formațiunilor politice, viitoarele „componente” ale mașinilor de vot din Parlament și absolut toate consiliile: județene, municipale, orășenești, comunale.

2)Cu excepția seniorilor Ion Rațiu, Radu Câmpeanu și Corneliu Coposu, tustrei formați în perioada interbelică (primii doi revenind în țară din Occident, după lovitura de stat, cel de-al treilea – fostul secretar și discipol al lui Iuliu Maniu – punând la iuțeală pe roate doctrina și partidul țărănist), cei peste 30 de ani de postdecembrism n-au produs nici măcar un politician autentic, ci doar au mărit până la sufocare numărul aflătorilor în treabă, care își fac mendrele (mint și fură pe rupte) cu legea în mână. Mă grăbesc să adaug că, în această uriașă și amorfă masă politrucianistă, mai există aleși (dacă nu foarte înzestrați și curajoși, măcar cu bun-simț) dornici să facă un dram de bine în folosul celor mulți și aduși la sapă de lemn chiar de ei și ortacii lor. Din păcate nu pot să facă mai nimic (în toată perioada postdecembristă, cârmuirile dâmbovițene nu s-au luptat cu cauzele răului, ci cu efectele lui suprătoare!), atât din pricina mașinii de vot de care aminteam mai sus, cât și din teamă să nu fie luați la ochi că nu respectă linia și disciplina partidului, caz în care riscă să fie marginalizați, ba chiar excluși, adică la viitoarele alegeri vor fi nevoiți să migreze la altă formațiune politică (ăsta-i netăiatul nod gordian al traseismului la vârf), deoarece ca independenți n-au nicio șansă.

N.B.: Fără un program de guvernare și având în frunte un fost ultraș, de la care învață cum să fie cât mai grobieni (să insulte, să înjure, să amenințe, să bruscheze), e limpede că în categoria aleșilor cu bun-simț intră doar câțiva auriști mai cizelați...

Din cele arătate, lesne se poate trage concluzia că Marcel Ciolacu este prototipul politrucilor postdecembriști, care prin bonomie, șiretlicuri și abureli, a izbutit – după căderea lui Liviu Dragnea și izgonirea sărmanei Viorica Dăncilă – să devină nemintosul președinte al pesediștilor, apoi președintele Camerei Deputaților (al treilea om de paie în statul nostru eșuat) și, cu câteva luni în urmă, să ocupe – potrivit rotativei – fotoliul de premier, fotoliu părăsit de exghinărarul plagiator pentru acela de președinte al Senatului, astfel ajungând la țanc neomul numărul doi în statul nostru de pomină.

În articolul Credinciosul și revoluționarul Ciolacu – un șarlatan în fruntea guvernului? (cred că măcar revoluționarul trebuia pus între ghilimele!), Cornel Nistorescu are numai cuvinte de nelaudă la adresa premierului: „Școală puțină, comportament de descurcăreț și mereu în față, speculând momentele, ierarhiile, valorile, performanțele. Undeva pe aproape de psihologia bișnițarului de altădată, care schimba valută pe bulevarde și vindea țigări Kent pe la colțuri și discoteci”. Puțin mai jos completează portretul „cameleonului politic cu apucături de șarlatan”: „Marcel Ciolacu este un hop Mitică. Jonglează și păcălește la greu. Cu promisiuni, cu taxe, cu vizite și declarații, cu ce nu-ți trece prin cap”.

Întrucât M. Ciolacu a cerut statutul de „Luptător cu rol determinant în Revoluție”, iar Secretariatul de Stat pentru Revoluționari (pe-atunci condus de Mihai Dodu), pe baza investigației făcută de Recorder și a adreselor trimise de Parchetul Militar, a respins cererea premierului cu patru voturi la unu, acesta n-a ezitat să acționeze în judecată propriul Cabinet (mai exact Secretariatul cu pricina) și să-l mazilească pe intransigentul Dodu.

Care, mă rog, este miza acestei ambiții ciolăcare, el susținând sus și tare că nu urmărește beneficii? Aceea, ne informează reporterii de la Recorder, că dacă premierul reclamant câștigă procesul, va încasa retroactiv de la stat suma de aproximativ 40.000 euro!

Astfel stând lucrurile cu bravul ipochimen, cred că Nistorescu era perfect îndreptățit să întrebe la sfârșitul articolului: „Nu cumva este vorba de un șarlatan de duzină, care se zbate să devină președintele României?!”

George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News