Fiecare popor cu faliţii lui. Noi, românii, îi avem pe torţionarii de ieri şi de azi, o foarte prolifică şi longevivă specie de ordin criminal, pe care de-a valma şi în parte trebuie să-i condamnăm – acum şi-ntotdeauna – la nemurire prin neuitare.
E drept că nu-i corect ca toţi aceştia, băgaţi în aceeaşi oală a crimelor împotriva poporului român, să fie răsplătiţi de neuitarea noastră cu aceeaşi dărnicie.
Căci una erau bandele dezlănţuite de evrei bolşevizaţi, care – în Basarabia şi Bucovina celui de-al doilea război mondial – atacau armatele româneşti (în ofensivă, apoi în retragere) şi ucideau prin fioroase torturi răniţii capturaţi (tot ei au aruncat în aer comandamentul unei divizii româneşti din Odesa!), încât mareşalul Ion Antonescu a fost nevoit să-şi protejeze soldaţii prin cetluirea isteriei evreieşti în cămaşa de forţă a ghetourilor, şi - desigur – cu totul alta este strategica ofensivă torţionară îndreptată prioritar împotriva românilor neaoşi şi cu dragoste de ţară, chiar la început, adică îndată după bolşevizarea forţată a României, prin vrerea-lege a alogenilor (Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Valter Roman, Pantiuşa Bodnarenko, Alexandru Nikolski etc.) şi prin nenumăratele cozi de topor autohtone (intelectuali oportunişti, securişti, miliţieni, gardieni şi activişti), iar astăzi prin teroarea cu holocaustul tras de păr al impostorului Elie Wiesel şi al antiromânescului său institut, ce trăieşte, înfloreşte şi huleşte autenticul românesc cu banii românilor (vezi recent promulgata lege antilegionară), respectiv prin nimicitorul genocid social-economic, moral-spiritual şi cultural-identitar dirijat din lăuntrul şi din afara ţării, la care mult slăbita Românie postdecembristă tot mai greu face faţă.
Tot astfel, se impune diferenţa de conţinut şi formă dintre torţionarii moral-ideologici, adică cei de teapa semidocţilor generali Valter Roman, Pantiuşa Bodnarenko şi Nikolski, care prin autoritatea ce le-a fost încredinţată de Moscova, au organizat în România stalinizată Securitatea şi sistemul penitenciar, deportările şi delaţiunile, torturile şi – culmea inumanului – sinistra reeducare de la Piteşti, altfel spus vastul sistem concentraţionar al dictaturii proletariatului, şi torţionarii subordonaţi (de la simplii gardieni până la colonei) ca alde Alexandru Vişinescu, Ion Ficior, Petrache Goiciu sau Vasile Ciolpan (ca să-i amintesc doar pe câţiva dintre cei mai câinoşi comandanţi de temniţe politice), care – cu toţii zdraveni ca nişte tauri, bine plătiţi şi furajaţi, analfabeţi sau pe-aproape, ascultători de ordinele primite până la depersonalizare, adevărate brute prin zel şi vocaţie – reprezentau braţul efectiv al legii-ciomag, al schingiuitorului apărat de lege împotriva schingiuiţilor lăsaţi la bunul plac al fanteziei sale eminamente asasină.
Se spune că însuşi şeful satrapilor de la acea vreme, l-am numit pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost într-atât de surprins că dinspre Regiunea Autonomă Maghiară veneau numai deţinuţi politici de origine română, încât se gândea foarte serios s-o desfiinţeze...
Iată de ce eu sunt cu totul de partea venerabilului Gheorghe Dima (născut la Sighet în 1922), atunci când acesta, în scrisoarea adresată lui Elie Wiesel, îi răspunde la întrebarea retorică privind deportarea evreilor din Sighetul anilor 1944, oraş aflat împreună cu tot Ardealul de Nord sub stăpânirea maghiară, îi răspunde, prin urmare, cu o întrebare devastatoare pentru toţi wieselenii, căci în ea arată acuzator înspre holocaustul roşu de sorginte bolşevico-iudaică: „Când ştiaţi că noi (românii, nota mea, G.P.) suferim aşa de cumplit, cum puteaţi să dormiţi bine la Paris, Florenţa, New-York sau Washington D.C.?”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News