Fără teama de-a greși, putem spune că secolul 20 a rulat pe liniile marxismului și freudismului, adică o filosofie cu ifose atotcuprinzătoare în cunoașterea umană și cu rol terapeutic (sic!) în plan social prin comunizare forțată și o metodă cu pretenții atotștiințifice întru tratarea psihicului prin sondarea inconștientului. Dar, cum fiecare pasăre pe limba ei piere, prima concepție a primit lovitura de grație de la încăpățânarea cu care corifeii acesteia căutau să modeleze realitatea după niște rețete teoretice înguste și rigide, iar a doua a primit-o de la rolul mult prea important ce i-a fost atribuit determinismului sexual, implicit sexualității juvenile, de către Sigmund Freud, părintele ei.
Prin anii optzeci chiar circula următoarea anecdotă vizavi de contribuția unor evrei de seamă la creșterea cunoașterii umane, în directă și adorabilă legătură cu necontenita coborâre pe corpul uman: Pe la anul 1000 î.e.n., înțeleptul Solomon era de părere că totul trece prin cap. O mie de ani mai târziu, Mântuitorul învață omenirea că totul trece prin inimă. După aproximativ 900 de ani, Marx mai coboară o palmă pe trunchiul omului și pretinde că totul trece prin stomac. Apoi vine Freud, coboară încă nițel și decretează că totul trece prin organele sexuale. Einstein, nemaiavând vreun organ la care să se raporteze, susține cu îndârjire că totul este relativ...
În afară de formidabila simbioză dintre ideologia marxistă și prospera economie capitalistă a Chinei, secolul 21 mai păstrează din învățătura lui Karl Marx doar atrocele experiment bolșevico-asiatic al Coreei de Nord și câteva inalterabile fărâme teoretice (fenomenul de înstrăinare, plusvaloarea, timpul de muncă socialmente necesar etc.), în timp ce freudismul se prelungește copios în sexism, transsexualism, destrăbălare heterosexuală și diverse forme de sodomie (homosexualism, lesbianism, pedofilie, zoofilie, necrofilie).
În linii mari, deosebirea dintre sexe este redată prin sintagma dimorfism sexual, care vizează caracterele sexuale primare (organele genitale interne și externe), secundare (talia, lărgimea umerilor și a bazinului, dimensiunile laringelui, specificul învelișului păros etc.) și terțiare (nivelul metabolismului, activitatea diverselor enzime, particularități de comportament etc.). În afara acestor caractere fundamentale, ce asigură specificul fiecărui sex, mai sunt și acelea – ne informează I. Peatnițchi în opusculul Adam și Eva, strămoșii noștri? (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975) – care fac ca „fiecare din cele două sexe să-i fie superior celuilalt în unele privințe, în unele situații etc. și inferior în altele”. Firește, este vorba de o superioritate/inferioritate relativă, nicidecum de una absolută.
Astfel, dacă printre bărbați se întâlnește mai frecvent o inteligență specializată, caracterizată prin îngustime, rigiditate și lipsă de echilibru și că ceea ce este admirat ca genialitate în istoria omenirii constituie de fapt „o formă de dezechilibru mintal”, inteligența de tip feminin se impune prin suplețe, echilibru și universalitate.
Același autor menționează că variabilitatea este mai mare la masculi, că oligofreniile (imbecilitatea, idioțenia, cretinismul) „se întîlnesc de circa patru ori mai frecvent la bărbați decât la femei”, că sexul feminin se bucură de o relativă superioritate adaptativă („reală numai sub aspect individual”), iar cel masculin de una evolutivă și că femeile au emisferele cerebrale mai puțin specializate (se știe că la dreptaci este mai dezvoltată emisfera stângă și la stângaci cea dreaptă), motiv pentru care, susțin cercetătorii, „în neolitic, majoritatea bărbaților erau lateralizați funcțional, folosind de preferință una dintre mâini, în timp ce femeile erau în general ambidextre, adică foloseau în egală măsură ambele mâini”.
Dar chiar dacă femeia înclină spre tipul uman artistic, tip la care predomină primul sistem de semnalizare (mai vechi din punct de vedere filogenetic), pe când bărbatul înclină mai frecvent spre tipul abstract-reflexiv, unde predominant este cel de-al doilea sistem de semnalizare (mai evoluat filogenetic), nici vorbă ca ea să fie „bărbatul incomplet” din ironica definiție aristotelică sau sclava casnică a bărbatului din miturile cu fizionomie misogină.
N.B.: Pentru deplina armonie a familiei, Biblia recomandă ca bărbatul să fie capul acesteia, iar femeia inima ei...
Vasăzică, nici modelul socio-cultural androcentrist (centrat pe bărbat), reflexul anacronic al vremurilor patriarhale, și nici modelul ginocentrist (centrat pe femeie), reeditare în versiune modernă a matriarhatului prin viguroasele mișcări feministe și care, în sens invers, ar menține mult hulita inegalitate a sexelor.
În concluzie, „Sexele sunt complementare, sunt forme ale umanului și nu grade ale lui” (I. Peatnițchi).
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News