Am scris de mai multe ori despre minipiciul Sighetu Marmației, o localitate situată în nordul extrem al României (acolo unde, pretinde „monumentul” fostului primar Horia Scubli, se agață harta-n cui și turiștii semidocți stau la coadă ca să-și pozeze moacele cu telefoanele mobile) și care constituia orașul-reședință pentru locuitorii Maramureșului interbelic (din care a rămas în componența României actuale doar o treime, celelalte două treimi, la nord de Tisa, fiind înșfăcate, la fel ca alte teritorii românești – Basarabia, Bucovina, ținutul Herței, insula Șerpilor, de mastodontul sovietic înrobitor, iar în scurt timp aproape integral rutenizate) și care, în perioada bolșevică avea o mai mare populație, o acceptabilă dezvoltare urbanistică (blocuri de locuințe, creșe, grădinițe, școli, licee etc.) și o mulțumitoare activitate economică (în principal bazată pe prelucrarea masei lemnoase și pe agricultură – centre de achiziție, fabrică de lapte, singurul centru din țară specializat în cercetarea și ameliorarea rasei brune).
Ce a rămas din toate astea după trei decenii și mai bine de postdecembrism năucitor? O populație sărăcită, blazată și împuținată cu cel puțin 10.000 de suflete, o industrie completamente pusă pe butuci (în întregime cea alimentară și textilă, la fel „Maramureșana” și „Părplastul”, excepție făcând doar „Plimob”, „Sigstrat” și „Mecanica”), o agricultură zdravăn mătrășită (unde sunt serele orașului, fostul Ciredi ce hrănea atâția sigheteni, centrul de cercetări zootehnice și frumoasele livezi ale fostului Gostat?), o infrastructură lamentabilă (mizerabilul material rulant de pe mizerabila rută feroviară Salva-Vișeu-Sighet, străzi înguste și realmente sufocate de mulțimea rablelor – vezi porțiunea decopertată în luna februarie pe strada Tractorului și încă nereparată), totala lipsă a parcărilor subterane, supraterane și la demisolul blocurilor, penibila rezolvare a trebuinței de parcări, prin smulgerea de către edili și sculele acestora de noi metri „bordurați” din puținul spațiu verde al sighetenilor, o circulație cu adevărat demențial-haotică (eu însumi am fost, de câteva ori, la un pas de moarte sau gravă accidentare pe trecerea de pietoni și pe trotuar), asta deoarece poliția rutieră este rareori pe fază, iar cea comunitară/de proximitate (din categoria „cât pe-aci să facă oarece”) niciodată, în sfârșit un oraș de izbeliște (a se citi „fără stăpân”), unde nu actele normative sunt respectate și aplicate, ci vrerea nescrisă a „lumii bune”: borfași cu ifose de-afaceriști, țigani, milogi și boschetari „carieriști”...
Desigur, pentru ca edilii (primarul de-o culoare politică, viceprimarul de alta și mai...incoloră) și forțele de ordine, generos retribuite, să se convingă de acest lucru, n-au decât să iasă ziua la plimbare (nu noaptea când, pe-ntuneric, tot omul pare un bezmetic) ca să vadă „civilizația” din curțile centrale și din mahalale, comerțul cu țigări de contrabandă (și nu numai) la intrarea în Piața de alimente, de unde se aprovizionează toți polițiștii cu năravuri milițienești, precum și cel din piață, unde atotputernici sunt coțcarii, nicidecum producătorii veritabili.
N.B.: Constatând cu ceva timp în urmă aceste sfidătoare anomalii, l-am întrebat pe un ofițer de ce se permite perpetuarea lor. Iar el mi-a răspuns cu antologică (ne)vinovăție: „Știe și primarul ce se întîmplă la intrare și în incinta pieții. Dar, neavând locuri de muncă pentru alde ăștia, interzicerea surselor lor de venit ar echivala cu amorsarea unei bombe sociale”. „Mai degrabă una politică”, i-am răspuns eu, amintindu-mi la țanc de următoarea anecdotă: „De ce transpiră țiganul în timpul somnului? Păi, visează că lucrează”...
Iată de ce, încă din perioada când eram consilierul personal al primarului Filipciuc, am propus ca centrul vechi să fie închis pe timpul zilei pentru toate autovehiculele (exact asta se face pe perioada de desfășurare a tuturor festivalurilor) și, în vederea decongestionării lui, să se facă demersurile (astăzi se dau bani de la Uniunea Europeană pentru asemenea proiecte) de construire a unui tunel subteran, care ar rezolva în bună măsură și problema parcărilor.
Mă întreb și întreb, de ce, de pildă, în comuna Ciugud se poate orice pe bani europeni (străzi asfaltate, alimentare cu apă, canalizare, energie verde), iar în Sighetu Marmației, o comună nițel mai mare, nu s-a putut și, în continuare, nu se poate nimic după aceeași rețetă (șosea de centură, stație pentru procesarea deșeurilor, îndiguiri, parcări etc.)? Răspund tot eu: Fiindcă pretutindeni, nu numai în această urbe uitată de politrucii mari și mici, cetățenilor de treabă li se bagă pe gât impostorii doriți de sforari și apoi, fără discernământ, votați de loazele demonocratice.
În final, o întrebare de bun simț cetățenesc pentru primarul Vasile Moldovan (cică ahtiat după busturi, statui și monumente, ce la el se cheamă dragoste de cultură), timp în care vechile edificii culturale ale orașului (sala „Viorel Costin”, de pildă) stau pe punctul să se prăbușească: De ce în parcul central cu castani, unde cu ani în urmă s-au tăiat câțiva arbori bătrâni, în centrul urbei și pe alte artere intens circulate (strada Bogdan Vodă și altele) nu se plantează puieți în golurile rămase după tăierea/îndepărtarea uscăturilor? Da, pesemne că și această ordinară inițiativă necesită acordul Consiliului ostil, pe care zadarnic vă luptați să-l puneți cu botul pe labe...
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News