Am scris şi altădată despre tâlhăriile la care se pretează „democraticul” stat român postdecembrist pe seama propriilor cetăţeni, fapt pentru care n-am ezitat să afirm: Statul român este un tâlhar aflat la cheremul altor tâlhari!
Da, căci statul nu este o abstracţiune, ci o entitate ce-şi trage seva profilului din însuşirile politico-ideologice ale epocii în general, ale societăţii în special care l-a plămădit şi pe care o slujeşte.
Astfel, dacă absolutismul din vremea lui Ludovic al XIV-lea i-a îngăduit acestuia să identifice statul francez cu propria persoană („Statul sunt eu!”), acelaşi lucru se poate spune despre toate formele de dictatură din istoria lumii (antice, medievale, sud americane şi moderne – de pildă fioroasele dictaturi bolşevice, în speţă cea stalinistă), deşi dictatorii se fac luntre şi punte să pară nu doar democraţi, ci chiar demofili, adică se ascund după nişte instituţii (în primul rând de propagandă şi de apărare-intimidare), cu ajutorul cărora, ceea ce musai presupune existenţa ciracilor devotaţi, ei îşi exercită puterea discreţionară.
În statele efectiv democratice, respectiv în cele cu pretenţii democratice, se susţine că statul este format din totalitatea cetăţenilor acelei ţări. Dar una este teoria şi cu totul altceva practica. Îndeosebi în Romania, ţara tuturor paradoxurilor şi a democraţiei originale, unde – vorba adaptată a lui George Orwell – „toţi oamenii sunt egali între ei, numai că unii sunt mai egali ca alţii”...
Unul din argumentele mele că avem parte de un stat tâlhăresc este următorul: Dacă statul este dator cetăţeanului, de cele mai multe ori acesta rămâne de pagubă; dar dacă lucrurile stau invers (cetăţeanul este dator), statul îşi pune îndată în mişcare uriaşul malaxor al instituţiilor de urmărit, verificat, încasat şi tocat banii, aşa încât îşi recuperează prejudiciul cu majorările şi penalităţile aferente. Fireşte, acest lucru este valabil doar pentru cetăţenii de rând şi societăţile neîncârdăşite cu statul. Că ceilalţi, potlogarii cu ştaif şi societăţile cu mari datorii, se descurcă (sic!)...
Mai am la îndemână şi argumentul cu contribuţiile de zeci de ani ale cetăţenilor la asigurări sociale şi de sănătate. Cum procedează statul nostru în acest caz? Foloseşte banii contribuabilului, căruia nici măcar nu-i dă socoteală de ei, necum să-i plătească dobândă, dar după pensionarea respectivului, are neobrăzarea ba să-l jignească cu epitetul de asistat social, ba să-l ameninţe că s-ar putea să nu mai fie bani pentru plata pensiilor. Ca şi cum ar fi banii statului, nu ai cetăţeanului... Ce vină, mă rog, are pensionarul că guvernele noastre, chiar cele ce-şi zic tehnocrate, nu vor să ştie de investiţii şi înfiinţarea de noi locuri de muncă, ci doar de cheltuieli şi de majorarea veniturilor nesimţite, astfel încât decalajul dintre veniturile maxime şi cele minime (deja de circa 70 la 1) să se mărească şi mai mult?!
Dar iată cea mai proaspătă mostră de fariseism şi jecmăneală din partea statului român şi a guvernului său de tehnocoţcari: Într-adevăr, de la 1 ianuarie 2016, toate pensiile (chiar şi cele de zeci de mii), au crescut cu 5%. Numai că impozitul pe clădiri şi teren a crescut cu circa 40%! Şi n-o să fie singura plăcintă pentru românii cu venituri modeste. Producătorii anunţă majorarea preţurilor la alimente cu aproximativ 30%. Asta da grijă pentru cetăţean şi nevoile sale!
Locatarii blocurilor la fel trebuie să plătească impozit pentru terenul de sub clădire şi cel aferent. Având în vedere calitatea evidenţelor şi a statisticilor noastre (Institutul Naţional de Statistică nu ştie nici acuma, sau poate că nu vrea să ştie, câţi cetăţeni trăiesc în România!), iată că devin sâcâitoare două întrebări:
1. Se cunosc suprafeţele tuturor blocurilor din ţară şi a terenurilor aferente, ori se lucrează după ureche (a se citi aproximativ)? Fireşte, aproximaţia va fi obligatoriu prin adaos, adică în folosul statului jecmănitor;
2. Este că-i mai simplu şi mai profitabil ca fiecare locatar de pe scară şi coloană să plătească impozit pe terenul stabilit din condei? Că cine naiba va sta să împartă terenul pe scări, iar respectiva suprafaţă pe coloane şi aceasta din urmă pe numărul de proprietari, funcţie de etaje?
Tocmai de aceea I. Kant spunea că sunt trei feluri de minciuni: mari, mici şi statistici. Mă întreb ce ar fi spus despre statisticile româneşti actuale...