Din patru în patru ani pentru alegerile locale și parlamentare și din cinci în cinci ani pentru prezidențiale și europarlamentare, românii din țară și străinătate (diaspora de peste cinci milioane suflete) sunt chemați/ademeniți/mituiți de partide și catindați să se prezinte la urne, ca să-i voteze pe cei care se agită cel mai mult (afișe, întruniri, „băi” de de mulțime, nenumărate apariții în presa scrisă și vorbită), care bălăcăresc cel mai mult trecutul, prezentul și viitorul adversarilor ideologici, care promit cel mai mult (chit că majoritatea promisiunilor sunt minciuni sadea) și care – în consecință – cheltuie cei mai mulți bani și cea mai multă energie. Cum altfel, când orice promovare politică (de la consilier comunal la parlamentar, ministru și ambasador) necesită nu numai consistente cotizații bănești (sute de mii de euro pentru un loc eligibil pe listele cu europarlamentarii formațiunilor politice!), ci mai ales succesive compromisuri și cedări de demnitate ?...
Astfel stând lucrurile în peste trei decenii de postdecembrism, plin ochi de demo(no)crație originală, nu trebuie să ne mai mire că (semi)președintele este din start captivul atotputernicilor interni (statul paralel) și externi (globaliști, servicii secrete, trusturi transnaționale), încât – aidoma lui Emil Constantinescu – poate spune la sfârșitul mandatului/mandatelor că „am fost învins de serviciile secrete”, respectiv că aleșii mari și mici își fac făcutele prin jafuri, trafic de influență și nepotism (clanuri), precum și prin încălcarea legilor în vigoare și elaborarea de legi cu dedicație (numite de marele necușer Băsescu „legi făcute de hoți pentru hoți”).
Păi da, că „patriotul” care bagă atâția bani pentru iluzoriul bine al boborului, va căuta din răsputeri nu doar să-i recupereze prin felurite descurcăreli sau învârteli curat murdare, ci și să-i sporească, pentru ca obrazul de toval mereu să fie pe val...
Dar astfel de treburi reprobabile în politică și societate sunt din totdeauna și (probabil) pentru totdeauna, dacă locul democrației de-acuma („o formă imperfectă de guvernământ” în opinia perfidului democrat Winston Churchill) nu va fi luat de mult mai umana și mai eficienta demofilie sau dragoste de popor. Da, căci înțelepciunea japoneză ne avertizează că „Atunci când puterea are dreptate, dreptatea n-are putere”, iar gânditorul P.P. Negulescu ne face cunoscut în Scrieri inedite, III (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972) că „(...) înțelepciunea populară susține, cu scepticismul ei naiv, că nimic nu este absolut bun și nimic nu este absolut rău, pentru că binele și răul se amestecă pururea, cu o inevitabilă și inexplicabilă fatalitate, în tot ce se întâmplă pe lumea aceasta”.
Și cum „adevărul nu este decât aspectul teoretic al binelui, pe când binele nu este decât aspectul practic al adevărului” (P.P. Negulescu în Problema ontologică din volumul mai sus menționat), iar democrația occidentală deseori tangentează cu dictatura orientală (de pildă, Donald Trump și V. Putin sunt prieteni la toartă inclusiv prin faptul că fiecare își are oligarhii săi, cu ai căror bani păcălesc masele, câștigă alegerile și se mențin la putere), e limpede pentru orice pământean cu discernământ că ocârmuirile ar trebui să renunțe pe viitor la toate formele de deținere a puterii absolute în stat (democrație, dictatură, autocrație, tiranie) și să urmeze drumul mult mai corect al iubirii tuturor concetățenilor, ba chiar al tuturor semenilor.
Evident, atunci n-ar mai fi nici actuala polarizare statală (țări bogate - țări sărace), nici furibunda înarmare de-acuma (de exemplu, Coreea de Nord se laudă cu mulțimea soldaților și a armelor de distrugere în masă, deși PIB-ul ei, la o populație mai mare decât a României, nu reprezintă nici măcar o zecime din cel românesc) și nici etern dezumanizanta goană după averi pe pământ, „unde le mănâncă moliile și rugina, și unde la sapă și le fură hoții” (Matei 6/10).
Sună total nefiresc în urechile înfundate ale practicului și hapsânului om modern, îndeosebi în aceste amarnice vremuri ale globalismului, neomarxismului, sodomiei și (in)corectitudinii politice, când tot mai mulți occidentali (și nu numai) se declară atei, adică venerează doar banul/vițelul de aur, și tot mai multe țări bogate se decreștinează, iar lăcașurile lor de cult (vechi și remarcabile biserici) fie sunt abandonate (neîntreținute de autorități, deci nevizitate de enoriași și/sau turiști), fie sunt vandalizate sau chiar incendiate, fie mai nou (de când migrația afro-asiatică a devenit un coșmar pentru apuseni) sunt cumpărate de musulmani pentru a fi transformate în impozante moschei?...
Cu toate astea, așa cum eu însumi ilustrez în cartea Confesiuni esențiale (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2007), nu trebuie uitate admirabilele realizări practico-demofilice ale primelor comunități creștine, cu sute și mii de ani mai înainte de apariția utopiilor, falansterelor și, desigur, a statelor bolșevice: „După modelul mai mult decât probabil al sectelor eseniene, viața în interiorul comunităților creștine, comparativ cu cea din afara lor, a înregistrat frumoase realizări: punerea în comun a bunurilor și judicioasa lor repartizare după nevoi, iubirea semenilor, îngrijirea bolnavilor, întrajutorarea dintre oameni și dintre comunități etc. Însă cea mai prețioasă realizare a comunităților creștine, prin care, de altminteri, creștinismul s-a impus pretutindeni, a fost ieșirea din cadrul strâmt și nedrept al sclavagismului și statornicirea în interiorul lor a deplinei egalități între membri, indiferent de sex și poziția socială, în felul acesta, pentru prima dată în istorie, femeia devenind efectiv egala bărbatului și sora lui moral-spirituală, căci pe acele timpuri, toți adepții lui Hristos erau frați și surori”.
ot aici, puțin mai jos, arăt esențiala diferență dintre comunitățile creștine de început și cele comuniste: „În mod eronat s-a pus semnul egalității între comunism și primele comunități creștine. Da, în plan teoretic se pot face speculații, chiar și apropieri. Dar practic? Comunismul s-a dovedit (și, în țări precum Coreea de Nord și China, continuă să se dovedească) criminal, sterilizant și – mai repede sau mai târziu – falimentar, pe când acele celule inițiale ale iubirii faptice, au dovedit nemurirea adevărului promovat, căci ele au transpus în practică principiile divine ale egalității tuturor oamenilor și ale iubirii atotcuprinzătoare, în definitiv forma cea mai evoluată, totodată cea mai eficientă a relațiilor interumane. Conducându-se după o ideologie anticreștină, falimentul comunismului era inevitabil…”
Dezicându-se în fapte de credință, iubire și morala cumpătării, tot falimentară în plan practic (în cel spiritual cam de la rivoluția iacobină) este și actuala lume globalisto-neomarxisto-sodomistă!
Este posibilă demofilia la nivel național, supranațional (conglomerate de felul Uniunii Europene) și planetar? Categoric da, dacă se ia ca model micuțul stat Bhutan de la poalele Himalayei, unde de ani și ani există un…Minister al Fericirii cetățenilor.
Lesne de înțeles pentru orice om cu scaun la cap, mai greu pentru avizii de putere, bogăție, plăcere și slavă deșartă, că rampa sigură de lansare spre autentica și generala fericire o constituie mult necesara înțelepciune a celor cu harul cârmuirii, o înțelepciune din care nu poate să lipsească simplitatea, cumpătarea, credința, cultura, destoinicia, corectitudinea și, mai ales, sincera iubire a semenilor.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News