Mă deruta adeseori
cu-a sale ifose pieptișe –
zvâcniri de gâză-ntemnițată
în plasa sorților furișe.

Dar ca unealtă grăitoare,
n-avea de-a face cât de cât
cu mintea-n dârză căutare –
era biped, și doar atât!...

Din școala platoniciană
am stors cam tot ce se putea,
neadmițând că lumea-ar fi
doar în Idei cum este ea.

Căci nu poți omul natural
să ți-l explici prin omu-n sine,
decât mergând spre infinit
călare pe regresiune,

ca din Ideile-nghețate
de o eternă plictiseală,
să afli șpilul bramburelii
din lumea noastră-n vâjâială.

Dar cum din gol nu iese plinul
făr’ de impulsul creator,
tot astfel și mișcarea vine
de la eternul Prim motor.

El, unitar și neîntins,
cum Binelui îi șade bine,
Divinitatea e in actu
prin faptele-i pe drept divine.

Filosofia, prin urmare,
(în Metafizica o spun)
nu-i la-ndemâna orișicui,
deși pare un bun comun:

Să afle cauzele prime
ale ființei ce prin ea
și-n ea cu brio ființează,
aceasta e menirea sa!

Privind atent la tot ce este
- pământ, viață, stele, soare –
un adevăr mi s-a impus
cu forța logicii primare:

Nimic nu-i la-ntâmplare-n lume
din tot ce știm și-n veci n-om ști
(cu toate că-ntâmplarea-i una
cu tainicul efort de-a fi),

ci părți perfect articulate
într-un gigantic plan divin
sunt cele vii și cele moarte,
precum și-acelea care vin...

Cutremurat de măreția
sublimului fără hotar,
am înțeles cam care-i baiul
cu-al omului perfid calvar,

un paradox de patimi zămislit,
ce liniștea i-o ciugulește –
el, vierme pe acest pământ,
buricul lumii se dorește!

Dar mai știam că din ce-i viu
doar omu-i marele rebel,
mereu trudind să-și schimbe soarta
după un plan croit de el.

Atât e de-omenesc să vrei
prin ne-ncetată adaptare,
încât o viață fără scop
se tot usucă până moare.

Dator e omul, așadar,
față de Cel ce l-a făcut,
să tindă la desăvârșirea
primită-n starea de-nceput.

Căci de scrutăm până-n străfunduri
a conduitei vie hartă,
avem dovada cum că omul
cu josnicu-i amic la toartă

și că progresul din moravuri
se cheam-acea realitate,
în care orice-i cu putință
dacă se face ca la carte...

Fiind un fapt adeverit
că legile umane-s șchioape
oricât ar vrea leguitorii
de miez să fie mai aproape,

nu-ncape nici o îndoială
că pentr-un ins echilibrat,
nu ele-s barca de salvare
pe-al vieții ocean zbuciumat,

- îndeosebi când în năvodul
salubrizării sociale,
doar peștișorii-s pescuiți,
conform cutumelor tribale –

ci conștiința-i prima treaptă
din nelipsita judecare
a făptuirilor cu care
clădim speranța de răsplată;

iar mai la urmă, după moarte,
vom fi luați la puricat
de-acea teribilă instanță,
ce judecă fără rabat

și-al cărei verdict impecabil
va fi totuna cu vecia –
o nouă viață ne așteaptă,
ori în canon vom regreta trufia?...

În ce privește guvernarea,
vestitele orori nu le-am uitat:
Socrate condamnat la moarte,
Platon de Denys exilat.

Când un tiran respingător
- așa ca Denys, bunăoară –
din legi face un preș de șters
pentru a sa vrere murdară,

e semn că omu-i în pericol
și necinstite-s tot atunci
gândirea, crezul, libertatea –
valori ce-s pentru el porunci.

Iar episodul cu Socrate
și moartea ce i-a fost impusă,
ne-arată că-n democrație
chiar și greșeala e distinsă...

(Greșeal-a fost și nu eroare
a lui Socrate condamnare:
Prima-n morală-i găzduită,
eroarea-n logică-i adânc înfiptă!)

De-acord, de-aceea, sunt cu Platon
cu formele de guvernare –
atâta-s de nedrepte toate,
că binele-i mistificare.

Niciuna dintre cârmuiri
(din ce a fost și va mai fi)
nu poate egalitarismul
cu libertatea a uni.

Căci statele din astă lume
(chiar filosofii de-ar conduce,
așa cum Platon și-a dorit)
toate-s amarnic de caduce,

cu gâtul prins ca într-un clește
de-nfloritoare legi perfide –
cruzimea tot mai rafinată
și egoismul ce sporește.




Actul II
(Amiaza vieții)
Creațiunea, prin urmare,
de-un plan divin fu precedată,
un plan c-o logică eternă
pentru zidirea-n vrere demarată.

Cum altfel să ne-nchipuim
această armonie colosală
pe care Cosmos o numim,
uimiți de-a sa-ntocmire ideală?

El este și va fi mereu
fiul veciei cu vecia-n fire –
un tot ce toate le cuprinde
și-i mai presus de-a omului gândire...

Văzând ce-i de văzut și mai departe
în miezul nevăzut dar intuit,
pe drumul nesfârșit al cugetării
cu două adevăruri am pornit.

Întâiul dintre ele stabilește
raportul efemer-eternitate:
Nu-i omul primul genitor,
ci Absolutul e temei în toate!

Fiind deci omul o fărâmă
din existența grandioasă,
înțelepciunea și-o vădește
prin voia sa respectuoasă

în fața cosmicei Voințe,
astfel încât a lui cărare
cu stăruință să urmeze
divina cale-n veșnică lucrare.

Al doilea adevăr vizează modestia,
căci făr-așa ceva nu știi cât ești de mic...
(Socrate „vrăjitorul”atât o prețuia,
c-adeseori zicea: „Știu că nu știu nimic”.)
*
După ce planul l-am trasat
- temeinic și cu socoteală –
un tot unit urma să fie
a Corpusului rânduială,

precum un Cosmos limitat
al spiritului omenesc,
pe care prin noi cunoștințe
doream să îl îmbogățesc.

La baza lui am așezat
acele forme de gândire,
ce-n logică-s fundamentale
pentru a justului plinire.

(O precizare se impune
privind esența-n cugetare:
Dacă Socrate-a intuit
că noțiunea-i cea mai tare

ca entitate logică,
iar Platon a dezvăluit
că a ideii entitate
e una metafizică,

în formă am încorporat
mai mult de-o simplă entitate –
ea pentru mine-i instrument
al facerii neîncetate.)

Apoi în Corpus am inclus
aproape tot ce am mai scris
în metafizică și etică,
știință și estetică.

De pildă, Fizica-i o carte
atât de antiplatoniciană,
încât pot fi învinuit
c-am conceput-o dintr-o toană.

Știm însă foarte bine
că una-i lutul și-alta cerul!
Așa și-aici, mi-e prieten Platon,
dar mult mai prieten adevărul...

În Fizica nu urmăresc
o găunoasă confruntare,
schimb de subtile argumente,
doar în sofism la mare căutare.

(De altminteri, vidu-l resping
ca pe-o vizibilă demență,
căci, ontologic, el se cheamă
ființa în inexistență.)

Cum scopul cărții e mișcarea
fără-ncetare-n existență,
m-am străduit să o prezint
ca pe o cosmică esență.

Dar eu mișcarea n-o gândesc
ca discontinuu șir de stări,
ci-i necesar ca ea să fie
mereu continuă-n pulsări.

Ori pentru asta e nevoie
(când demonstrezi și când combați)
de instrumente potrivite,
ca și pe dracu să îl bați.

Și-așa, cu setul înjghebat
de scule întru cugetare
(un trio de principii generale
și-acel cvartet de cauze plenare),

am arătat că Heraclit e depășit
cu-a lui suspectă automișcare
și că-n teleologie-s cauzal,
deci finalismu-l văd ca generare.





Actul III
(Amurgul vieții)
Acuma când viața aproape că s-a scurs
ades mă uit în urmă cu un regret ascuns
și mă întreb:
Viața asta precum o apă curgătoare
într-un pustiu,
prin moarte ea dispare
fără urmă
mai înainte de-a se vărsa în mare?

Nu pot să cred că totul
aicea se sfârșește
doar printr-un accident
ce moarte se numește,
când Cosmosul nu pierde
nimica niciodată
și când față de vid
natura-i revoltată.

Cum plinul plin rămâne până-n veac
și până-n veac este-n mișcare,
deși nu cred în niște zei de paie,
de-un lucru totuși sunt încredințat:

Oricât e moartea de háină
și dornică în vieți să-și ia tributul,
esența omului nu-i aparține –
de nasul ei e numai lutul!

Deci dacă spiritul uman
parte-i din cel universal
(Acel ce toate le-a făcut
și dincolo de timp veghează),
din trupul mort când a plecat,
el de îndată-i absorbit
în Prim motorul neclintit...

Deși de moarte nu mă tem,
căci înțelept e doar acela
ce-n ochi destinul și-l privește,
totuși,
nu pot tristețea s-o alung
singurătatea când m-apasă –
singur,
mereu singur,
încât la urmă

moartea-ți pare
că-i o șalupă de salvare,
care cu grijă te culege
din apele atât de reci
ale singurătății planetare.

Închei
cu-această constatare de final:
Acuma-mi este foarte clar
că Universul are-un scop,
dar care nu e necesar,
altminteri
moartea trebuie văzută
ca al vieții scop hilar!...

(Eu, Stagiritul,
prezentul Testament am întocmit,
pe care după sigilare
și adecvată ambalare,
în fluviul timpului l-am azvârlit.)


George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News