„Cum, vor protesta unii, pretinzi că dorința de-a ști este numai pentru bucuria inimii și minții?! Ea nu trebuie pusă în slujba vieții de zi cu zi (hrană, îmbrăcăminte, adăpost, relații interumane etc.), acest obligatoriu pragmatism fiind însăși rațiunea existenței sociale, din care cu necesitate rezultă mult râvnita fericire?...”

Păi, haideți să lămurim lucrurile. Mai întâi că n-am spus despre dorința de-a ști că ar fi numai pentru bucuria inimii și minții, ci în primul rând pentru bucuria lor. Da, pentru că admirabila neliniște a căutării și apropierii de valorile cardinale se cheamă motorul creației omenești, care se alimentează din mers nu numai cu mereu tânărul imbold al înfăptuirii, ci și cu etern neîmplinita mulțumire sufletească pentru cele făptuite.

Apoi că fericirea nu mai este ba o iluzie, ba o cruntă dezamăgire de-abia atunci când purcede din interior, mai exact când își trage seva dintr-o inimă mulțumită că are ce să mănânce și să îmbrace, dar nemulțumită de puținul făcut spre folosul semenilor.

Pentru asta n-avem decât să privim în jur. Potrivit satanicelor axiome: „Banul la ban trage” și „Cine are vrea și mai mult” (cică ar fi motorul progresului social, în realitate ele sunt izvorul competiției în plan material și al nefericii umane în general), câți dintre semenii plini de bani, case și mașini (oameni foarte realizați și grozav de neîmpliniți) sunt cu adevărat fericiți? Iar lucrurile stau astfel din următorul motiv elementar, un motiv totuna cu legea fundamentală a logicii bunului simț: Fiind sufletul scânteia de dumnezeire cu care am fost înzestrați la facere, iar banul fiind o plăsmuire diavolească (ochiului dracului), cele două principii diametral opuse nu pot fi împăcate prin înghesuirea lor în conceptul fericire, tot așa cum nici apa nu poate fi împăcată cu focul!

N.B. - România postdecembristă se află în faza de acumulare primitivă a capitalului nelegiuit, o fază prin care țările dezvoltate au trecut în urmă cu mai bine de o sută de ani și care a pus în fața omenirii următorul mare adevăr: Nici un stat nu poate fi bogat atunci când, prin politica promovată, grosul cetățenilor săi sunt săraci lipiți pământului! Da, este foarte bine că în actualul marasm politico-economic mai apar oameni de afaceri corecți și bine intenționați. Dar unde sunt marii făcători de bani, care au auzit de „Dăruind vei dobândi” și-și află fericirea urmând acest senzațional îndemn creștin?...
*
Dacă tot am amintit mai sus de tetrada valorilor cardinale (bine-adevăr-frumos-sacru), doar câteva cuvinte despre dublul raport: bine-adevăr și frumos-util.

În tratatul Problema ontologică, gânditorul P.P.Negulescu ne face cunoscut că „adevărul este aspectul teoretic al binelui, pe când binele nu este decât aspectul practic al adevărului”. Altfel spus, autorul ne îndeamnă să vedem strânsa legătură dintre binele practic și adevărul teoretic, că adică nu-i nicidecum aflare în treabă ocupația filosofilor de căutare dezinteresată a adevărului. Iată motivul pentru care trebuie să fim de acord cu Stagiritul. Întrebat la ce folosește filosofia, Aristotel a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar îndată a adăugat cu mândrie: „Și tocmai de aceea ea este cea dintâi dintre științe”!

Cât privește raportul dintre frumos și util, Victor Hugo susține în romanul Mizerabilii: „Frumosul este tot atât de necesar ca și utilul. Ba poate chiar mai mult”. Pentru ca în Geneza formelor culturii, Negulescu să-l citeze în binecunoscuta-i manieră pe psihologul Bleuler, cel care susținea că „Frumusețea n-are nimic de-a face cu utilitatea”, și îndată după aceea să afirme că la mai toți oamenii se pot descoperi „acele plăceri dezinteresate ce poartă numele de sentimente estetice”.

Tot în primul volum al tratatului Geneza formelor culturii, după ce constată „originea biologică a vieții sufletești”, P.P.Negulescu își explică tipul de mentalitate (artistică, filosofică, religioasă, științifică) prin raportul dintre cei trei factori de căpetenie ai vieții psihice: pornirile afective, jocul imaginației și discernământul critic.

Incontestabil că ei toți (artiști, filosofi, credincioși, oameni de știință) au trăiri, fantezie și discernământ critic peste medie, doar astfel putându-se explica acea orientare spontană pe care ne-am obișnuit s-o numim chemare sau vocație. Sigur că respectiva vocație sau înzestrare nativă este incapabilă să ne destăinuie chimia sufletească prin care apar talentele și, cu atât mai puțin, geniile (supratalentele).

Dar deși mulți dintre cercetători cred cu tărie că talentul este înnăscut, că adică – ne spune Negulescu – el „rezultă dintr-o structură psihofiziologică ereditară”, nu pot fi ignorate nici vocile care susțin că „talentele extraordinare nu se moștenesc” și nici cele două legi descoperite de biologul Galton prin studierea caracterelor fizice și, mai ales, psihice la 150 de familii britanice: legea întoarcerii la medie și legea eredității ancestrale. Astfel, ne informează Negulescu, potrivit primei legi „abaterile, în plus sau în minus, au tendința de a se compensa”, iar potrivit celei de-a doua, „un om de talent nu poate da copiilor săi decât un sfert din structura sa psihofiziologică, restul îl primesc de la mama lor, pe de o parte, și de la ceilalți ascendenți, pe de alta”.

Prin urmare, când imaginația și pornirile afective sunt predominante în raport cu discernământul critic, de regulă se formează mentalitatea artistică și/sau cea religioasă. Spun „de regulă” deoarece, după cum ne înștiințează Negulescu, nu numai că filosoful deseori ajunge la concluzia „că ceea ce nu se vede ne permite să ne explicăm mai bine lucrurile decât ceea ce se vede”, dar în istoria filosofiei lesne se disting două grupări de cugetători: Prima grupare la care prevalează binomul imaginație-mecanismul proiecției, a doua fiind aceea la care mai puternic se dovedește binomul compus din discernământul critic și mecanismul sistematizării, desigur, fără a uita de imaginație și mecanismul proiecției.

Dar arta și religia nu se suprapun din următoarele motive:

1) Cu toate că ambele rezultă dintr-un joc al imaginației (uimirea în cazul artei, teama de necunoscut în cazul religiei), la baza procesului artistic stau emoțiile artistice și acea formidabilă intuiție a totalității pe care o au marii creatori la început de drum, pe când sentimentele religioase sunt generate de dorința urcată până la extaz mistic de a îmbuna divinitățile și a le cîștiga bunăvoința. De unde caracterul eminamente estetic al primei forme de viață spirituală (plăcerea neconceptualizată stârnită în consumatorul de artă) și caracterul consolatoriu al celeilalte. Să nu dăm uitării faptul că de regulă teama este precedată de uimire, fapt pentru care „arta, odată apărută, s-a pus în serviciul religiei și a luat astfel, ca și ea, un colorit utilitar” (P.P.Negulescu).

2. În artă și în religie funcționează din plin mecanismul proiecției, imaginile tinzând să se obiectiveze, adică să ia înfățișarea unor lucruri sau fenomene din lumea exterioară. Numai că dacă proiecția religioasă este în cam toate cazurile neîngrădită, de unde și formele monstruoase ale zeităților antice (egiptene, feniciene, asiro-babiloniene etc.), pentru a putea stârni în receptor emoția estetică, producțiile artiștilor (personaje, întâmplări, imagini) trebuie să respecte canonul verosimilității, adică nici imitarea naturii până la copiere, dar nici depășirea granițelor realului.

Raportul dintre jocul imaginației și discernământul critic, ne mai spune Negulescu, inevitabil duce la diferențierea artiștilor, respectiv la încadrarea lor în școli și curente: „Când jocul imaginației predomină în structura lor sufletească, iar discernământul critic se arată mai puțin activ, artiștii se disting mai mult prin bogăția, noutatea sau – eventual – ciudățenia fondului, decât prin desăvârșirea formei. Când raportul dintre aceste funcțiuni este invers, urmarea e, de obicei, superioritatea formei asupra fondului. Un anumit echilibru al lor, care, din nefericire, se poate numai presupune, nu și determina precis, duce la opere perfecte din ambele puncte de vedere”.

Fără a mai insista asupra specificului religiei (Ludwig Feuerbach opina că la originea oricărei religii trebuie căutat inevitabilul sentiment de dependență al omului față de natură, iar în concepția lui Negulescu religia este „un produs al egoismului omenesc”, omul dorind „cu orice preț și prin orice mijloace să-și conserve existența și să și-o facă plăcută”), închei cu următoarele trei deslușiri:

a) Spre deosebire de artă și religie, forme de viață spirituală care, mai mult sau mai puțin, sunt prezente la toate popoarele, „filosofia nu se găsește decât la unele dintre ele” (P.P.Negulescu), în Antichitate având o adevărată filosofie doar grecii;

b) Atât filosofia cât și religia caută să explice Universul ca un tot unitar – prima cu ajutorul cauzelor naturale, a doua cu ajutorul cauzelor supranaturale;

c) Toți anticii (egipteni, fenicieni, chinezi etc.) posedau tehnici sau rețete empirice pentru construcții, irigări și măsurarea pământului. Dar germenii științelor au apărut doar atunci când grecii antici au reușit să separe numărul de lucrurile numărate.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News