Astfel, dată fiind strânsa legătură dintre gândire și limbaj (orice gândire se configurează și se exprimă în cuvinte rostite, cuvinte scrise sau în limbajul interior), rezultă că limba nu doar că a condiționat dezvoltarea rațiunii, dar deține și un important rol la fixarea și transmiterea ideilor. De unde justa concluzie: O idee clară se exprimă printr-un limbaj clar, pe când ideea confuză are parte de o exprimare pe măsură!

Întrucât noțiunile sau formele elementare ale logicii se exprimă în cuvinte (noțiunea poate fi redată prin unul sau mai multe cuvinte, vasăzică sferei și conținutului noțiunii le corespund semnificația și sensul cuvântului care o reflectă), iată de ce, pentru a nu fi obscure și confuze, ele (deopotrivă noțiunile și cuvintele) trebuie să fie clare și distincte. De altminteri, filosoful francez Réné Descartes (1596-1650) a considerat claritatea și distincția drept „cele mai însemnate calități ale gândirii”, iar Augustin, ne informează Eugen Munteanu în nota 104 a opusculului De dialectica, a conceput dezambiguizarea „nu ca pe o operație de echivalare sinonimică (verbis singulis), ci ca pe un proces inclus în dimensiunea pragmatică a comunicării”.

Foloasele de pe urma însușirii și apoi a respectării celor patru principii ale logicii formale sunt cu adevărat remarcabile: legea identității conferă gândirii noastre precizie, legea noncontradicției și a terțului exclus îi conferă consecvență, iar întemeierea sau fundamentarea cugetării este asigurată de legea rațiunii suficiente.

Dar iată că Ludwig Wittgenstein nu este de acord nici cu logica formală a Stagiritului și nici cu cea dialectico-hegeliană, așa că în lucrarea Tractatus logico-philosophicus ( de altminteri, singura publicată în timpul vieții), el – pe baza logicii matematice, în mod deosebit a logicii lui Bertrand Russell – va încerca să construiască un sistem filosofic. Dar nu un sistem oarecare, ci unul în care, ne informează tălmăcitorul Alexandru Surdu (Editura Humanitas, București, 1991), „urmau să fie abordate cele mai importante probleme teoretice ale vremii și chiar problema filosofiei înseși”.

Potrivit propriei destăinuiri, ambiția lui Wittgenstein era să elaboreze o lucrare în care rosturile lumii noastre să le explice nu semenilor, ci unor ființe extraterestre, adică acelora cărora avea intenția să le-o dedice. Având în vedere puținele cunoștințe filosofice de care dispunea autorul la vremea respectivă (doar studiul operelor lui Russell și Gottlob Frege, la care se adaugă audierea cursurilor lui Russell, Whitehead, Moore, Keynes, Hardy, Pinsent și Johnson la Cambridge), compatriotul nostru apreciază că din partea lui a fost „un act temerar”, chiar dacă Wittgenstein privea filosofia ca pe o problemă personală, în sensul proprie-i elucidări, fapt care, potrivit unei mărturisri ulterioare, făcea ca fiecare propoziție din această carte să fie „expresia unei suferințe, a unei boli”!

Cum a apărut Tratatul? Născut la Viena pe data de 29 aprilie 1889 (tatăl său, evreu cu origini saxone, era nu numai unul dintre fondatorii industriei siderurgice din Austria, ci și un mare admirator al artei în general, al celei muzicale în special), tânărul Ludwig Josef Johann Wittgenstein dovedește reale aptitudini atât ca interpret la clarinet, cât și pentru matematici, aeronautică și propulsie. Timp de doi ani (1906-1908) urmează la Berlin cursurile Facultății Tehnice, apoi la Manchester (1908-1911) pe cele de inginerie mecanică. Dar, așa cum spuneam mai sus, între timp el prinde gust pentru logica matematică prin intermediul tratatului Principiile matematicii (1903) al lui B. Russell, apoi începe studiul operei lui G. Frege. În 1911 îl vizitează la Jena pe Frege și tot atunci, pentru a putea urma sfatul acestuia cu audierea cursurilor la Cambridge, Wittgenstein abandonează studiile de mecanică, însă va rămâne pasionat de motoare pentru tot restul vieții lui.

După numai doi ani (toamna anului 1913) are loc prima izolare de lume a tânărului Ludwig: se retrage în localitatea norvegiană Skojden, aici își construiește de unul singur o cabană unde se dedică meditației, iar rezultatul meditației se concretizează în această stranie carte, care – din pricina primului război mondial (autorul participă ca voluntar, fiind luat prizonier în 1918 pe frontul din Italia) –apare în limba germană de-abia în 1921, pentru ca anul următor, cu o prefață semnată de B. Russell, să fie tipărită la Londra în limba engleză și în scurt timp să devină una dintre cele mai populare lucrări din filosofia contemporană (până în anul 1968 fusese tradusă în limbile franceză, italiană, spaniolă, rusă, suedeză, daneză, sârbă și chineză) sub numele Tractatus logico-philosophicus, nume sugerat de G.E.Moore.

În pofida succesului înregistrat de tratatul său, Wittgenstein cunoaște după război o perioadă de profundă criză spirituală. Considerându-și încheiată activitatea filosofic-științifică, el – ne înștiințează Al. Surdu în Cuvânt introductiv – „înclină spre viața monahală”, drept urmare „se apucă de studiul evangheliilor și consacră mult timp scrierilor religioase ale lui Tolstoi”. În plan scocial, din 1920 și până în 1926 se mulțumește cu postul de simplu învățător într-un sat, iar din toamna anului 1926 cu acela de ajutor de grădinar la o mănăstire de lângă Viena.

Revine în orașul natal, aici i se retrezește interesul pentru matematici și cercetarea științifică (se pare că hotărâtoare în acest sens a fost audierea în martie 1928 a unei conferințe susținută de matematicianul olandez L.E.J. Brouwer), așa încât se întoarce la Cambridge, unde în anul 1929 își ia doctoratul cu Tratatul și în 1930 este numit fellow la Trinity College.

Urmează a doua perioadă din viața gânditorului, care, la fel ca prima, culminează cu retragerea în Norvegia în anul 1936, unde-și redactează Philosophical Investigations (Cercetări filosofice), lucrare tipărită la Oxford în 1953, adică după moartea autorului (1951).

Cea de-a treia etapă din viața lui Wittgenstein se derulează după 1937, an în care se reîntoarce la Cambridge: în anul 1939 este desemnat succesorul lui Moore la catedra de filosofie, participă la al doilea război mondial ca brancardier la un spital din Londra și, pe urmă, ca laborant la un laborator medical din Newcastle, după război își reia activitatea la catedră, dar în anul 1947 își dă demisia, din nou trăiește izolat la o fermă din Irlanda, apoi – în totală singurătate – într-o locuință pe malul oceanului, efectuează în 1949 o călătorie în Statele Unite, după care, mai înainte de-a fi răpus de cancer, își vizitează rudele la Viena și mai face o călătorie în Norvegia...

Întrucât Ludwig Wittgenstein este genul de filosof care nu poate fi pe deplin înțeles doar din operă (de altminteri o operă restrânsă ca întindere, la cele două tratate deja amintite mai adăugându-se Observații asupra fundamentelor matematicii, carte apărută în anul 1956 la Oxford, în schimb o operă extrem de incitantă prin dezinhibiția cu care autorul ei abordează problematica filosofică), iată motivul pentru care am insistat asupra celor trei etape din viața sa, fiecare dintre ele cu momentul de vârf al recluziunii voluntare și, desigur, cu câștigurile spirituale plămădite în aceste revitalizante solitudini autoimpuse.

Tot ce se poate ca Wittgenstein să-l fi avut ca model pe Nietzsche, filosoful-artist complet lipsit de respect față de cutume și coordonatele cugetării disciplinate, însă sigur este faptul că, în ceea ce-l privește, omul și opera formează o unitate indestructibilă și, tocmai de aceea, mereu vie și provocatoare pentru acela care se apleacă asupra ei.

Aminteam mai sus despre încercarea lui Wittgenstein de a construi un sistem explicativ al lumii pe baza logicii matematice, cu toate că, ne avertizează Al. Surdu, este o certitudine că „diversitatea realității nu poate fi epuizată (reprodusă și construită) numai pe cale logică și cu atât mai puțin numai pe cale logico-matematică”.

În faza de început, adept al idealismului epistemologic schopenhauerian, pe care ulterior l-a abandonat „în favoarea realismului conceptual inspirat de lucrările lui Frege și Russell” (Surdu), se constată că, în deplin acord cu precizarea „logico-filosofic” din titlu, logica este axul tratatului lui Wittgenstein și că interpretarea propoziției este într-o atare măsură tema ei centrală, încât autorul nu ezită să identifice gândirea cu semnul propozițional.

Dar, în istoria cugetării omenești, gândirea a fost identificată și cu alte forme. Astfel, în logica aristotelică sau clasico-tradițională, gândirea (adevărată sau falsă) se exprimă cu ajutorul judecăților (la rândul lor adevărate sau false), care sunt redate prin propoziții. Relația logico-aristotelică dintre judecată și propoziție este următoarea: Orice judecată se exprimă printr-o propoziție, dar nu orice propoziție este o judecată! De pildă, propozițiile interogative, imperative și optative exprimă idei, ca atare pot să fie juste sau injuste. Însă, întrucât nu afirmă și nu neagă ceva despre ceva, ele nu sunt adevărate sau false și, drept urmare, nu sunt judecăți. S (subiectul logic, respectiv obiectul despre care se afirmă sau se neagă ceva) și P (predicatul logic, respectiv noțiunea care reflectă însușirea afirmată sau negată despre obiectul judecății), constituie cei doi termeni ai judecății. Vasăzică, structura judecăților și a propozițiilor din logica aristotelică este de tipul S-P, cratima reprezentând copula (verbul „a fi” numai la modul indicativ), explicit sau subînțeles, fie la forma afirmativă („Toți oamenii sunt muritori”), fie la forma negativă („Unele metale nu sunt radioactive”).

În logica dialectică a lui Hegel, unde judecata, respectiv propoziția, „reprezintă stabilirea determinabilității conceptului” (Surdu), apar forme de tipul „Singularul este general”, „Generalul este singular” etc., fiecare având pretenția că epuizează formele propoziționale și, prin aceasta, gândirea.

Așadar, dacă propoziția tradițional-aristotelică este prin excelență o formă de reflectare, iar cea dialectică o formă de reproducere a realității, propoziția logico-matematică din interpretarea lui Wittgenstein, considerată drept un model al realității, este o formă de modelare. Ca formă de modelare, propoziția este cu adevărat proiecția unui fapt sau a unei stări de lucruri, iar în structura aRb (a în relație cu b) a unei relații dintre obiecte. Dar, ne avertizează din nou Al. Surdu, „aceasta nu însemnă că realitatea se reduce la fapte, că lumea se compune numai din astfel de fapte, indiferent în ce context se afirmă acest lucru”, motiv pentru care lui Wittgenstein i se poate imputa o considerabilă sărăcire a lumii prin omiterea proprietăților și claselor din rândul faptelor, respectiv a relațiilor dintre obiecte și clase și a celor dintre clase de obiecte.

Concepând propoziția ca proiecție sau imagine, aceasta i-a permis cugetătorului nostru ca, „asemenea unui inginer care se uită la o proiecție și vede ceea ce semnifică”, să facă în chip firesc abstracție „de evenimente, întâmplări, procese, în genere de timp, de succesiune, de cauzalitate” (Al. Surdu).

Dar iată ce afirmă, în stilul său cripto-aforistic, însuși autorul despre chestiunile evidențiate mai sus: „Propoziția este o imagine a realității, căci dacă înțeleg propoziția, atunci cunosc situația pe care o reprezintă (4.021), „Propoziția reprezintă descrierea unei stări de lucruri” (4.023), „Credința în relații cauzale este o superstiție” (5.1361).

Însă chiar dacă se admite construcția logico-sistemică a lumii, ea nu poate fi făcută numai dintr-o perspectivă logică, iar din perspectiva celei matematice cu atât mai puțin, lucru cu care Tratatul nu consimte să fie de acord. Dovada în acest sens ne este oferită de însăși filosofia clasică germană, unde relaționalitatea și funcționalitatea formelor de modelare plasează logica matematică în sfera intelectului. Kant era convins că, prin intelect și rațiune pură, este posibilă construcția lumii materiale (natura) și a celei spirituale (arta și morala), domenii cărora le corespund științele naturii, respectiv estetica și etica. Dar în felul acesta (prin limitare la intelect și rațiune pură), Kant omite domeniul dialecticii, ceea ce în chip obligatoriu duce la sărăcirea realului. Filosofia hegeliană a devenirii elimină această carență din kantianism, însă introduce alte limite: izgonește din lume statornicia pentru lipsa sa de interes speculativ și identitatea din gândire și limbaj!

În ceea ce privește Tratatul, în el întâlnim categoria limitelor dorite și a celor nedorite de autor. Prima categorie, devenită unul dintre scopurile de prim rang urmărite în această lucrare, ne este înfățișată în Prefață de către Wittgenstein: „Cartea urmărește, deci, să traseze gândirii o limită, sau, mai degrabă, nu gândirii, cât expresiei gândirii: căci pentru a putea trasa o limită gândirii, ar trebui să putem gândi ambele părți ale acestei limite (ar trebui, deci, să putem gândi ceea ce nu se poate gândi). Limitele vor putea fi trasate, așadar, numai în cadrul limbajului, iar ceea ce se află de cealaltă parte a limitei va fi pur și simplu absurditate”.

A doua categorie de limite, cele nedorite de autor, decurg din structura cărții. În pofida faptului că ea constituie punctul de plecare pentru două curente filosofice (pozitivismul logic și Școala analitică engleză), cartea nefiind adoptată ca atare de nici unul dintre aceste curente și fără ca autorul să adere la vreunul dintre ele, totodată, în pofida interpretărilor contradictorii ale unor teze/afirmații, cărora în acest mod li s-au atribuit semnificații nici măcar bănuite de autor, acesta și-a dat seama că Tratatul trebuie depășit, rolul lui fiind acela de-a oferi cititorului o scară, pe care trebuie s-o arunce după ce s-a urcat, adică „Trebuie să depășească aceste propoziții, apoi vede lumea corect” (6.54). Cu certitudine că ăsta-i motivul pentru care Tratatul se încheie brusc cu cea de-a șaptea propoziție de bază („Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”), neurmată ca toate celelalte de propoziții-observații, astfel ea constituindu-se și mai abitir în închiderea care se deschide înspre interpretările ulterioare...

Dacă Wittgenstein caută ca prin Tratat să impună limite gândirii sau, mă rog, limbajului, tot el, prin așa-numitul „act de arătare” (perfect motivabil la nivelul formelor de modelare, dar lipsit de sens în afara lor), încearcă întrucâtva să justifice existența celor ce se situează dincolo de limitele pe care tocmai le-a trasat. Astfel, în propoziția 6.522 ni se spune că „Există fără îndoială inexprimabil” și că acesta se arată, dar nu ni se spune cum se arată, ci doar că „el este elementul mistic”. În schimb, Dumnezeu nu se arată (6.432), dar din moment ce se vorbește despre El, se poate spune. În sfârșit, susținând că „nu se poate spune, ci se arată” (5.62), Wittgenstein consideră că-i corect ceea ce crede solipsistul. Atâta doar, completează Al. Surdu, că modul acesta de a arăta ceea ce nu se poate spune, „pare să încalce însuși fundamentul actului de modelare, căci ceea ce se arată, ar trebui să se vadă și, deci, să fie un obiect sau un fapt, să poată constitui semnificația unui semn sau sensul unei propoziții”.

Cum, vrând-nevrând, Tratatul ne duce pe „tărâmul arid al intelectului pur”, unde se adaugă tăcerea spirituală la izolarea și nemișcarea din lumea obiectuală, iată de ce pentru Wittgenstein există și lucruri din acelea care se arată fără să se vadă.

Dar astfel de afirmații/propoziții surprinzătoare, în familia cărora pot fi incluse și următoarele: „Definiția este o regulă de semne” (4.241), „Probabilitatea este o generalitate” (5.156), „Eica și estetica sunt același lucru” (6.421) și „Voința ca fenomen interesează numai psihologia” (6.423), potrivit logicii Tratatului nu pot fi taxate drept absurde, din moment ce pentru autor sunt absurde doar expresii ca „1 este număr” sau „există numai un zero”, respectiv „există numai un 1” sau „2+2=4 la ora 3” (4.1272).

Despre tautologie și contradicție, cărora le acordă un spațiu generos, el afirmă că nu sunt absurde („aparțin simbolismului, tot așa cum zero aparține simbolismului aritmeticii”) (4.4611), ci că „nu spun nimic”, iar prin aceasta „sunt lipsite de sens” (4.461). Asta nu înseamnă că sunt lipsite și de adevăr: „Adevărul tautologiei este cert, al propoziției probabil, al contradicției imposibil” (4.464).

În final, doar câteva cuvinte despre originala alcătuire a Tratatului. Nota autorului de pe prima pagină ne lămurește „taina” numerotării propozițiilor: „Cifrele din fața propozițiilor indică importanța lor logică, locul pe care îl ocupă în expunerea mea. Propozițiile n.1, n.2, n.3 etc. sunt observații la propoziția n; n.m1, n.m2 etc. sunt observații la propoziția n.m; și așa mai departe”.

Așa cum spuneam mai sus, tema centrală a Tratatului o constituie interpretarea propoziției. Dar nu o propoziție în sens gramatical, ci – ne informează tălmăcitorul – „numai cu sensul propozițional astfel conceput, deci fără a face distincții între subiect și predicat, substantiv și verb etc.”.Cele șapte propoziții de bază nu formează structura lucrării, asta deoarece ele nu pot fi considerate nici măcar titluri de capitole – exprimă numai în parte cuprinsul propozițiilor subordonate, însă contribuie la mascarea structurii clasice a sistemelor tradiționale.

Prima parte (1-2.063) este o ontologie, urmată de o gnoseologie (2.1-2.174), care la rândul ei este urmată de o teorie generală a modelării și de o teorie a modelării logice (2.18-3.05). Cea mai întinsă parte din Tratat revine logicii (3.1- 6.13), după care, cu referiri la matematică și fizică, vine rândul epistemologiei (6.2- 6.3751) și, la urmă, al eticii, esteticii și misticismului (6.4-7).

Dar cum expunerea ideilor în Tratat este nesistematică (simplă transcriere de însemnări disparate, așa cum i-au venit autorului în minte) și cum el nu procedează nici deductiv și nici demonstrativ, ci explicativ, comentatorii au dedus că ontologia (prima parte), în realitate a fost scrisă ultima, ea fiind consecința gnoseologiei, aceasta la rândul ei fiind subordonată direct logicii. Citind lucrarea în ordinea logică→gnoseologie→ontologie, dificultățile de înțelegere se reduc simțitor...

Stilul utilizat de Wittgenstein este unul simplu și concis (considera că trebuie spus în puține cuvinte ceea ce poate fi spus), cel mai adesea criptico-aforistic, fapt care necesită nenumărate explicitări. La aceasta contribuie atât întrebuințarea de către autor a unor termeni neconsacrați și cu semnificații imprecise, termeni pe care chiar el îi considera pseudoconcepte, cât și faptul că anumite chestiuni sunt doar enunțate, prin aceasta lăsându-se cale liberă interpretărilor adesea contradictorii. Vasăzică o simplitate aparentă, doar unele enunțuri și propoziții putând fi înțelese fără o cultură adecvată.

Un alt deziderat urmărit de Wittgenstein a fost claritatea expunerii. Dar insistând cu stilul cripto-aforistic pe linia simplității, autorul compromite claritatea nu numai prin frecventa revenire asupra unora dintre propoziții (de pildă, „Propoziția este o imagine a realității” și „Propoziția arată forma logică a realității”), ci și prin construirea de propoziții obscure.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News