Încercarea de lovitură de stat din Turcia ne-a reamintit că avem destul de-aproape de noi un vecin care e în stare de orice, sau unde se poate întâmpla orice. Armata poate fi democratică şi să lupte pentru democraţie, preşedintele Erdoğan e văzut de unii dintre conaţionalii săi ca un posibil dictator, de alţii ca un apărător al democraţiei. Turcia, o ţară musulmană în care trăiesc mulţi creştini. Cu sute de ani în urmă, creştinii şi musulmanii se înfruntau violent pentru stăpânirea Ţării Sfinte. Acum teatrul de operaţiuni începe să se mute pe zi ce trece în Europa.

Nimeni nu poate spune dacă e bine sau nu e bine că lovitura de stat din Turcia n-a reuşit. Sau cine ar putea, tace... E un cântec, „Doar timpul ne va spune”... Putem să ne reamintim, acum, la ceas de cumpănă pentru creştinătate, că între musulmani şi creştini au fost întotdeauna puncte de vedere diferite.

În 1825 Walter Scott publica romanul „Talismanul”. După aproape 200 de ani, cred că o comparaţie între cele două culturi, e necesară, chiar dacă nu poate fi pe deplin lămuritoare.
În roman, neînţelegerile dintre Richard 1 „Inimă-de-Leu", Filip al Franţei, ducele de Austria şi Marele Maestru al Ordinului Templierilor i-au dus spre înfrângere. Scott compară la începutul „Talismanului” un sarazin şi un cavaler occidental. De ce să nu vedem în reuşita încercare a scriitorului scoţian diferenţele dintre un creştin şi un musulman din secolul XXI?

NOTĂ: sarazin este termenul folosit de occidentalii medievali pentru musulmanii din vestul Europei

Pe pământul Siriei (tot Siria şi în 1825, la fel ca în secolul XXI...), un cavaler al Crucii Roşii şi un sarazin se întâlnesc în plin deşert, scrie Walter Scott. Cavalerul
„străbătea agale pustiul nisipos ce se întindea în preajma Mării Moarte, numită în acelaşi timp şi lacul Asfaltit, mare închisă, în care se varsă apele Iordanului, dar ea însăşi neavînd nici o scur-gere.”

Cu subînţeles acest fragment din roman...O frază care poate pune pe gânduri...Cei doi războinici medievali se ospătează diferit:
„Sarazinul se ospăta cu multă cumpătare. Un pumn de curmale, o bucată de pâine de orz, aproape necoaptă. Ospăţul creştinului, deşi îndestul de simplu, era mai atrăgător. O bucată de slănină de porc, sărată, lucru nesuferit în ochii musulmanilor, alcătuia temeiul gustării, iar setea şi-o potoli sorbind de câteva ori din burduful aninat la şold, în care se afla pesemne o băutură mai plăcută decât unda limpede a izvorului.”

Cine s-ar adapta mai bine în cazul unei confruntări armate?
Cei doi luptători din lumi atât de diferite, într-un moment de pace, stau de vorbă despre lucrurile lumeşti. Creştinul se interesează:
„Sarazinule, dragostea pe care o dăruieşte un cavaler unei singure frumoase, gingaşe şi credincioase, e adamantul între Dragostea pe care o împarţi între soţiile tale roabe, sau între roabele din care ai făcut soţii, e lipsită de preţ, ca şi scânteietoarele fărâme ale adamantului spart?”

Răspunsul apărătorului Semilunei vine imediat:
„Priveşte mai de aproape inelul acesta. Şi-ar pierde jumătate din frumseţe, dacă piatra mijloc, care îi face legătura, n-ar fi înconjurată de celelalte pietre preţioase, mai mici, care îi sporesc strălucirea. Adamantul din loc se poate asemui cu omul tare şi hotărât, care îşi împrăştie strălucirea împrejur, iar celelalte pietricele sunt cadânele asupra cărora răsfrânge o parte din această strălucire.”

În Turcia poligamia este acceptată şi azi.

Războiul de azi, cu adversari neştiuţi, strecuraţi printre civili paşnici:
„Şoimii nu zboară în stoluri, sau cînd o fac, nu tabără cu toţii asupra unuia singur.[...] Sarazinule, ar trebui să ştii, mai înainte de a te făli astfel, că o mănuşă de fier poate să zdrobească un întreg roi de bondari.
— Da, dar mai întîi trebuie să-i prinzi în palmă - răspunse sarazinul, cu un zâmbet .

Degeaba se bombardează o zona cu probleme. Inamicul luptă unul câte unul. Şi are paşaport creştin...

Absurditatea dorinţei de cucerire a altor teritorii a fost o prezenţă activă în minţile înfierbântate ale occidentalilor. Sarazinul din romanul lui Walter Scott îi spune cavalerului Crucii Roşii:
„Să râd ar trebui de un gând atât de copilăresc al marelui vostru sultan care vine pe meleagurile acestea să cucerească pustiuri şi stânci, înfruntând stăpânitori care au oştiri de douăzeci de ori mai mari, în vreme ce-şi lasă sub alt sceptru o parte din neîncăpătoarea insulă în care s-a născut cu drepturi de stăpîn.”
Acum „neîncăpătoarea insulă” e în altă parte, dar dorinţa de a cuceri „pustiuri şi stânci” (eventual în căutarea armelor de distrugere în masă) a rămas la fel de puternică...

Walter Scott descrie momentul rugăciunii al celor doi luptători medievali:
„Înainte de a se culca, cei doi războinici îşi făcură rugăciunea: musulmanul se întoarse cu faţa spre Kebla, punct spre care se îndrepta în atari clipe orice slujitor al Profetului, rostindu-şi în şoaptă rugile-i păgâne. Creştinul însă, îndepărtîndu-se din preajma tovarăşului său, ca şi cum s-ar fi te¬mut să nu fie pângărit de vecinătatea necredinciosului, îşi înălţă în faţă sabia cu mânerul în chip de cruce şi căzând în genunchi, ca în faţa simbolului mântuirii, îşi rosti rugăciunea cu o cucernicie sporită de amintirea primejdiilor prin care trecuse şi din care scă¬pase ca prin minune în ziua aceea...”

Creştinul se roagă şi mulţumeşte Cerului c-a scăpat cu viaţă, musulmanul e convins că după moarte îi va fi bine şi face sacrificiul suprem oricând pentru a-şi atinge ţelul...Acesta-i pericolul...

Ultimele ştiri arată că un afgan a atacat călătorii dintr-un tren în Germania, o ţară visătoare la frăţie între popoare. Luptele nu se duc între armate azi, ci între civili şi „bondari” strecuraţi printre vigilentele(?) forţe de ordine ale Apusului.

Chiar aşa, bine s-a spus cândva, nu Occident, ci Apus!...

Am zis! Dedim! (în turcă)

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News