Nu trec niciodatӑ pe lângӑ cel mai important(???) simbol al Sighetului fӑrӑ sӑ vӑd turişti pozându-se, veseli, lângӑ una din cele mai importante realizӑri ale Administraţiei locale din ultimii trei ani.
Cuiul uriaş şi deja ruginit pe ici, pe colo, e un simbol al faptului cӑ mai mult nu se poate. Atât am putut, atâta am fӑcut. Vine lumea, se pozeazӑ, râde (aici nu ştim dacӑ râde de noi, adicӑ de ce le-a trecut prin cap unora, dar ce cap trebuie sӑ aibӑ ca sӑ le poatӑ trece un asemenea cui!, sau se râde de bucurie cӑ au fӑcut o pozӑ istoricӑ lângӑ principalul obiectiv turistic al oraşului) şi pleacӑ acasӑ, cu dorinţa de a râde (pardon, de a se bucura...) cu alţii care n-au ţinut morţiş sӑ-şi ducӑ maşinile la echilibrare roţi dupӑ vizita în prea ruinatul nostru oraş.
Vizitatorii se deplaseazӑ pe strada pietonalӑ dupӑ ce şi-au fӑcut poza de grup cu Cui. Foarte multӑ lume e dornicӑ sӑ vadӑ Muzeul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, poziţionat cam pe la mijlocul jegoasei strӑzi. Chiar nu pot pricepe cum de cei care ne conduc nu se gândesc cӑ pietrele alea cândva albe care compun pavajul ar trebui spӑlate din când în când, cӑ iarba şi buruienile de lângӑ clӑdirile de pe marginile strӑzii trebuie smulse, nu pot pricepe de ce ţâşnitoarea lunguiaţӑ numitӑ impropriu fântânӑ artezianӑ tace, secatӑ şi obositӑ, murdarӑ şi tristӑ. Azi am trecut pe lângӑ ea. Scrie acolo Sighet în mai multe limbi, în mai multe feluri. Şi mai scrie cӑ oraşul nostru existӑ din 1326. Poate cӑ de-aia nu mai ţâşneşte apa, ca sӑ vadӑ lumea ce oraş multisecular avem!
Turiştii vin în numӑr mare la Muzeul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, aşezat, aşa cum am spus-o, cam pe la mijlocul total neîngrijitei strӑzi dedicate pietonilor. Indiferent pe ce cale ar ajunge vizitatorii la Muzeu, de lângӑ Primӑrie sau de pe strada Şincai, impresia e aceeaşi: mizerie, nepӑsare, delӑsare.
Sighetul este locul de naştere sau de temporarӑ şedere pentru unele personalitӑţi mondiale. Ar fi mare lucru sӑ vedem nişte statui pe care sӑ scrie Noel Bernard, Hollosy Simon, şi aşa mai departe, pe care turiştii sӑ le caute în dorinţa de a se poza lângӑ ele?
Sӑ ne imaginӑm pentru o clipӑ cӑ am avea astfel de monumente, am avea strӑzi, n-am avea gunoaie şi buruieni. Precis cӑ lumea s-ar poza lângӑ statui ca cele imaginate mai înainte. S-ar poza, ar zâmbi sau chiar ar râde.
Desigur, şi lângӑ Cui lumea se pozeazӑ, zâmbeşte şi râde. De noi? Nu! De ei!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News