Nici măcar într-o democrație consolidată nu-i la îndemâna oricui să facă o politică bună, necum într-o democrație originală ca cea a României postdecembriste. Dar ce trebuie să înțelegem prin „politică bună” și „democrație originală”? Fiind eminamente umană, activitatea politică i-a conferit omului statutul de homo politikon, o definiție în plus a acestuia pe lângă homo sapiens, homo religiosus, homo faber, homo erectus sau homo sovieticus, toate astea (și multe altele) punând în evidență ba însușirile esențiale cu care l-a înzestrat Creatorul la facere, ba pe cele dobândite în confruntarea cu mediul natural și întru adaptarea sa la viața comunitară.
Întrucât istoria lui homo politikon dovedește fără putință de tăgadă că el s-a pus cam totdeauna în slujba egoismului individual sau de grup/partid și întrucât – așa cum just afirmă gânditorul francez Henri Bergson – nici în cele mai avansate democrații nu există criterii valide de selecție a valorilor autentice, iată motivul pentru care eu înțeleg prin „politică bună” aproximativ ceea ce înțelege Bertrand Russell prin „viața ideală” (viața „inspirată de iubire și călăuzită de cunoaștere”): o activitate generată de dragostea sinceră față de nație și călăuzită de atotomenesc!
Cât privește sintagma „democrație originală”, găunoșenia acestei făcături politico-ideologice este garantată de necontenita acțiune și interacțiune a trei factori: a)În mult mai mare măsură ca la alții, la noi este atotputernică nu numai neputința socială de-a selecta valorile, ci și vrerea politică de-a promova nonvalorile slugarnice; b)După aproape trei decenii de postdecembrism, iată că în continuare ne confruntăm cu inexistența unei reale clase politice și a adevăraților bărbați de stat (gen Ionel I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și mareșelul Ion Antonescu), ba mai mult, acesta fiind de altminteri rezultatul logic al încurajării ticăloșiei și inculturii, cu absența unor vrednice modele în politică și în celelalte compartimente socio-culturale intens politizate; c)Existența unei indestructibile rețele de nelegiuți cu ștaif, supranumită „statul paralel” taman de către aceia (Dragnea, Tăriceanu, Dan Voiculescu etc.) care, prin autoritatea încredințată de alegători și întrebuințată de lichele doar în scop personal sau gășcar, au contribuit din plin la răsturnarea României cu gaibaracele în sus, astfel că respectiva suprastructură fie că acuma le întoarce spatele unora dintre lachei, fie că le dă cu tifla celor care cred că la noi nimeni nu-i mai presus de lege, deci acționează în consecință.
Aceasta fiind starea de lucruri din originala noastră democrație, nu cred că ar trebui să ne mai mire nici că într-un an și jumătate de cârmuire pesedisto-aldistă s-au perindat trei guverne supraponderale (în medie cam 25 de miniștri, circa 140 de secretari de stat și naiba știe câți consilieri pe cap de aflător în treabă), că nu s-a construit niciun centimetru de autostradă și că economia fără investiții consistente (investițiile din perioada dragniano-tăricenistă sunt cele mai mici din ultimii 15 ani!) nu poate să fie prosperă decât în statisticile oficiale contrafăcute, însă vraiște în realitate, că aproape toți membrii Cabinetului Dăncilă sunt certați la cuțite cu competența, simțirea și gramatica limbii române, dar că, așa cum îi stă bine unui premier lipsit de har, Viorica noastră este campioană la gafe de uz intern (președenție, imunoglobină etc.) și extern (memorabila întâlnire cu Suveranul Pontif, macedoni, Priștina în loc de Pogorica).
Mă rog, un generos subiect de glume și amuzament pentru românii predispuși să facă haz de necaz (recent, un secretaur de stat de la Ministerul Tineretului și Sportului asocia Centenarul cu tricoaiele) chiar și după 1 ianuarie 2019, dată la care țara noastră preia președinția Consiliului Uniunii Europene. Nu și pentru oficialii europeni, care de la data respectivă nu se vor mai arăta dispuși să trateze cu disprețuitoare îngăduință gafele dăncilești, ceea ce va face ca acestea să se întoarcă împotriva României ca un bumerang al nevredniciei înfloritoare.