Iar acuma, la finalul expunerii, o necesară privire generală asupra romanului și câteva precizări despre cele două surori (Justine și Juliette), așa cum ni le face cunoscute marchizul la începutul și la sfârșitul cărții.
Romanul, scris în închisoare, a apărut în anul 1791, fără numele autorului (ăsta era obiceiul în cazul cărților de serie neagră), marchizul mereu a negat că el l-ar fi scris, însă manuscrisul 4010 din arhiva Bastiliei face dovada incontestabilă că este opera lui.
De un gust „cu totul nou” și scrisă „de un excelent observator al realității cotidiene, de un fin cunoscător într-ale psihologiei” (Ed. Doris), nu-i de mirare că această fluentă scriere a cunoscut șase ediții în zece ani, ceea ce înseamnă extraordinar de mult pentru sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Întrucât Sade își compătimește eroina, totodată apără virtutea și condamnă viciul în manieră aparte („adevărata fericire nu se află decât în virtute”), toate astea fiind prezente de la începutul și până la sfârșitul romanului, nu cred că-i vorba de o viclenie, „menită să adoarmă vigilența celor sufocați de prejudecăți”, cum sugerează la un moment dat Editura Doris.
Cât despre surori (bruneta Juliette și blonda Justine), iată ce ne spune Sade în primele pagine ale cărții: că rămân orfane de ambii părinți când Juliette avea 15 ani și Justine doar 12, că fiecăreia îi revine din averea părintească 100 de scuzi și că, la scurt timp după această tragedie, fiecare merge pe drumul ei vreme de 15 ani (Juliette urmează calea viciului, plătindu-și cu neîntreruptă destrăbălare și mai multe crime luxul și titlul de contesă de Lorsange, pe când Justine urmează neabătut calea virtuții, cu cumplitele suferințe înfățișate mai sus).
După 15 ani, deci, are loc miraculoasa întâlnire a celor două surori, diametral opuse în plan moral și social, recunoscându-se și îmbrățișându-se de-abia când Justine ajunge la sfârșitul istorisirii sale. Întâlnirea are loc la un han, acel han la care trage diligența de Lyon (cea care-o ducea pe nevinovata Justine la Paris pentru întărirea sentinței) și unde contesa de Lorsange, împreună cu amantul ei (domnul de Corville – 50 de ani, bogat, consilier de stat, „om cu mare trecere”) tocmai se opriseră , „cu gând să trimită un om călare să le aducă trăsura de la castel”.
Atât Juliette, cât și Corville simt instinctiv o asemenea atracție și milă față de nefericita și frumoasa Justine (firește, din motive diferite: Corville este convins că-i vorba de „vreuna din greșelile obișnuite ale tribunalelor de provincie”, pe când Juliette își spune în gând că ea este „mai criminală” ca nenorocita din față-i, posibil nevinovată), încât – cu acordul gardienilor, după ce Corville își declină identitatea – o duc în apartamentul lor, îi dau să mănânce și o pun să le povestească „prin ce întâmplare se afla într-o asemeanea grea cumpănă, în ciuda înfățișării ei atât de cinstite și cuminți”.
De îndată ce relatarea Justinei se încheie și surorile se recunosc, domnul de Corville scrie unor notabilități din Paris, care la rândul lor se pun în mișcare și, spre marea bucurie a Justinei, răspund că însuși regele „reducea la tăcere pentru totdeauna tribunalele din regat, care uneltiseră împotriva acestei nenorocite” și că „îi acorda 1200 de livre din banii sechestrați în atelierul falsificatorilor din Dauphiné”.
Îngrijită, ba chiar răsfățată de cei doi amanți, Justine se bucură și nu prea de belșugul din casa acestora, de parcă „ar fi presimțit ultima lovitură care avea s-o lovească”. Presimțirea n-o înșală, căci Justine moare lovită de trăsnet, în casa și în fața surorii sale...
Această moarte năprasnică a blândei și virtuoasei Justine, constituie pentru Juliette semnul și îndemnul Atotputernicului de „a asculta vocea remușcărilor și pentru a apuca în fine pe căile Lui”. Așa că de îndată, renunțând la tot și doar cu o mică sumă de bani, părăsește casa pentru a intra în ordinul carmelitelor, unde în câțiva ani „ajunge model și exemplu pentru acestea prin marea-i pietate, ca și prin înțelepciunea gândirii și austeritatea conduitei”.
Iată de ce, repet, nu mi se pare că, din partea marchizului ar fi „sadice viclenii” atât constanta compasiune pe care i-o arată Justinei, cât și memorabilele cuvinte cu care-și încheie senzaționalul roman: „Oh, voi care veți citi această povestire, fie să aveți din ea același câștig ca această femeie ușuratecă, fie să vă încredințați deodată cu ea că adevărata fericire nu se află decât în virtute și că, dacă Dumnezeu îngăduie ca ea să fie persecutată pe pământ, este doar pentru a-i pregăti o răsplată mai minunată în cer”.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News