În chip asemănător celorlalte tipuri de sisteme, comunitățile umane (sistemele sociale) sunt formate din indivizi (elemente) și din multitudinea relațiilor statornicite între aceștia – fie relații de consangvinitate, fie relații de liberă asociere, fie (grosul acestora) relații impuse prin legi cu caracter general și obligatoriu.

Dificultatea înțelegerii și supervizării unor astfel de sisteme decurge atât din diferențele psiho-mentale dintre indivizii alcătuitori (înzestrare intelectuală, grad de cultură, nivel de pregătire profesională, rolul atribuit factorului moral prin credință și educație etc.), cât și din complicatele raporturi statornicite între aceștia, deopotrivă de tradiție (vechi mecanisme de atitudine socială) și de legile emise de-a lungul timpului în vederea preîntâmpinării inerentelor conflicte generate de derapaje, care toate la un loc au menirea să facă sistemul social măcar mai ușor suportabil de către majoritatea cetățenilor, dacă armonizarea general umană rămâne pe mai departe un vis al utopiștilor.

Iată motivul pentru care cârmuitorii de pretutindeni acordă prioritate principiului Decât dezordine, mai bine nedreptate, chiar dacă unii dintre ei or fi fost cândva animați de idealuri precum binele și fraternitatea generală...

Revenind la conceptul de sărăcie, trebuie subliniat că, deși ea (sărăcia) nu este un viciu decât conjugată cu degradarea moral-sprituală, ipostază în care cu adevărat se fac simțiți colții mizeriei și dezastruoasele consecințe ce decurg de-aici pentru sănătatea unei societăți, totuși, nicio societate nu poate cunoaște prosperitatea reală atunci când majoritatea cetățenilor sunt săraci și timorați.

Ce-i de preferat, sărăcia materială ori cea spirituală?

Marile și plinele de învățăminte exemple din morala și filosofia universală pun în evidență necesitatea acceptării sărăciei exterioare de către cel care dorește bogăția și pacea lăuntrică: Nemuritorul Buddha (Sakya-Muni) n-a șovăit să-și lepede privilegiile de prinț și să caute singurătatea, conștient fiind că numai prin meditație și asceză poate cunoaște ataraxia și prin ea fericirea eliberării depline; două sute de ani mai târziu, Socrate, acest nemuritor prinț al gândirii libere și curajoase, le-a oferit semenilor memorabile mostre din disprețul său suveran față de fast și bogăție; iar mai presus de toți, Mântuitorul Iisus s-a afirmat drept dușmanul neîmpăcat al bogățiilor adunate pe pământ, „unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții”.

Câți dintre slujitorii bisericilor din toate timpurile au urmat pilda și îndemnurile Învățătorului? Orientându-ne după opulența catolică, opulență împotriva căreia s-a ridicat Reforma (a doua mare schismă a creștinismului) și luând aminte la belșugul etalat de cam toți slujitorii bisericii orientale, avem dovada concludentă că numărul adevăraților urmași ai apostolilor este jenant de mic.

Căci bisericile nu numai că au admis și continuă să admită bogăția, dar chiar se zbat din răsputeri să înșface noi și variate bunuri (donații libere ori impuse sub formă de zeciuială, diverse tranzacționări de acțiuni și alte valori etc.), banii și avantajele materiale, oferite la schimb, fiind de cele mai multe ori singura modalitate, pe cât de concretă pe atât de convingătoare, în acțiunile de atragere a neofiților, respectiv – așa ca în cazul bisericilor neoprotestante – în ofensiva răspândirii crezului „până la marginile pământului”.

Este adevărat că mai sunt pe ici, pe colo fețe bisericești care și-au făcut o datorie de conștiință din a trăi sobru, ba chiar la limita sărăciei, lucru demn de toată cinstea și prin aceea că astfel de existențe pilduitoare ilustrează netemeinicia sofismelor utilizate de regulă de către protipendada clericală pentru a-și justifica rușinoasa și neîntrerupta contradicție dintre vorbe și fapte, precum mult invocata spusă Să faci ceea ce zice popa, nu ceea ce face el...

Că bogăția reprezintă o stare exterioară și absolut întâmplătoare pentru om, rezultă cu prisosință și din exemplul dat de aceia care deodată, din îndemnuri doar de ei auzite, se hotărăsc să-și împartă averea celor defavorizați de soartă. Scriitorul Lev Tolstoi este prin el însuși un exemplu în acest sens, iar în scrieri ne înfățișează, la un înalt nivel artistic, schimbarea radicală petrecută în viața părintelui Serghi din splendida nuvelă cu acest nume, după ce în urma unei decepții în dragoste, tînărul ofițer Stepan Kasatski renunță la avere și carieră pentru a se călugări, respectiv prin prințul Nehliudov din romanul Învierea, cel care la rândul lui renunță la toate pentru a-și urma fosta iubită în Siberia, după ce aceasta o apucă, din vina lui, pe căi greșite și ajunge să fie condamnată pentru încurcăturile în care o vâră meseria de prostituată.

Dar trebuie să facem distincție între sărăcia impusă și sărăcia autoimpusă. Prima formă ține aproape în exclusivitate de carențele organizatorice și de nepriceperea, combinată cel mai adesea cu corupția gestionarilor averii unei țări – guvernanții și oamenii lor de încredere/de paie din teritoriu.

Cum acest păgubitor fenomen este tipic pentru România zilelor noastre, în partea a doua a prezentului articol îi voi acorda cuvenita atenție...

Negreșit că sărăcia se datorează și unor factori aflați în inseparabilă legătură cu firea individului, cum ar fi lipsa de îndrăzneală a acestuia și – de ce nu? – ghinioanele ce se țin scai de el.

Oricare ar fi cauza, sărăcia reprezintă principala sursă de erodare moral-spirituală și biologică a celor mai mulți dintre membrii unei societăți, precum și de încordare a relațiilor dintre ei, încordare care cu necesitate tinde spre conflict.

Sărăcia autoimpusă este apanajul firilor dârze, de-o înaltă ținută axiologică, dar și a firilor excentric-veleitare. Însă mesajul veleitarilor este limitat, căci el se datorează plictiselii, teribilismului ori dorinței de-a șoca. Rezultă că numai persoanele din prima categorie sunt purtătoarele năzuințelor evanghelice, grație acelei atitudini rare, fecundată de generozitate și iubire sinceră. Fiind impusă doar de hotărârile hrănite cu credința în forța transfiguratoare a dragostei, măreția acestui comportament nu poate fi egalată decât de măreția imboldului său moral.

Și atunci, este bogăția necesară sau nu este?

Cred că bogăția ca scop în sine nu numai că nu e de dorit, din pricina distorsiunilor spiritual-conceptuale și sociale pe care invariabil le generează, dar e cât se poate de nocivă prin influența tiranică exercitată asupra indivizilor și grupurilor umane, prin invidiile cărora le dă naștere și prin competițiile nimicitoare pe care le antrenează.

Este adevărat că o situație materială bună se constituie într-o liniștitoare și productivă certitudine pentru spiritul pornit pe calea acumulării de bogății nepieritoare. Dacă Platon și Goethe, bunăoară, ar fi fost hărțuiți de lipsuri și de grijile sâcâitoare ale imediatului, oare cât ar fi izbutit ei să finalizeze din ceea ce au dat umanității? Greu de răspuns la această întrebare, deoarece geniile posedă resurse nebănuite de rostire întru eternitate...

La celălalt pol se situează viața plină de neprevăzut și privațiuni a inegalabilului François Villon, precum și aceea a pictorului Vincent van Gogh. Dar creațiile celor doi, mai degrabă impulsionate decât frânate de precaritatea mijloacelor materiale, și-au ocupat cu autoritate locul binemeritat din loja de onoare a culturii universale.

Așadar, o situație materială bună poate fi socotită cel mult ca o posibilitate în plus pentru împlinirea celor hărăzite de favoarea divină, nicidecum ca o condiție impusă destinului.

*
Vorbeam mai sus de cele două linii de forță ale guvernanților români – incompetența și corupția, pe care sărăcia triumfătoare rulează nestânjenită înspre ruina totală a țării.

Și în regimul bolșevic erau, har Domnului, destui incompetenți, căci Universitatea „Ștefan Gheorghiu” chiar pentru așa ceva a fost înființată: Să dea cât de cât un lustru intelectual acelor activiști, care, pentru zelul demonstrat, erau recrutați și trimiși pe cheltuiala statului-partid la această fabrică privilegiată de clănțăi, din rândul cărora se asigura necesarul de cadre de conducere la toate nivelurile și în toate compartimentele sociale.

Evident, întrucât scopul declarat al acestei instituții de tristă amintire era acela de-a crea cadre de nădejde pentru politica agresivă a partidului bolșevic, trierea aspiranților se făcea pe bază de dosar, conform „înțeleptului” principiu „Câte locuri, atâția candidați”...

Dar ce să ne mirăm de ce-a fost la acea vreme, când în zilele noastre noțiunea de examen este pe cale de dispariție, ba mai mult, unele dintre universitățile apărute după Decembrie ʼ89 ca ciupercile după ploaie, își asigură necesarul de cursanți doar cu ajutorul generos al absolvenților...fără bacalaureat.

La urma urmei o admirabilă continuitate a românilor la acest capitol, dacă avem în vedere faptul că unii dintre activiștii de frunte ai partidului comunist se trezeau „studenți” mai înainte ca ei să-și terminat liceul. Și atunci, pentru ca voia partidului să fie deplină, așa ca în zicala cu nutrețul întreg și rumegătoarele sătule, pentru cei în cauză s-au înființat cursurile fără frecvență, adevărată mană cerească și pentru alții.

Ar mai fi de adăugat că printr-o corectă comparație, incompetența antedecembristă ni se prezintă azi ca fiind mai lesne suportabilă ca cea postdecembristă. Din următoarele două motive:

1)Este adevărat că politica promovată de partidul bolșevic țintea nelibertatea și sterilizarea intelectuală, dar tot așa de adevărat este că țara nu era înglodată în datorii externe, că șomajul era cunoscut pe aceste meleaguri doar din citite și auzite și că tot românul putea sta liniștit în ceea ce privește locul de muncă, respectiv pensia de boală sau de bătrânețe.

Prin urmare, cu toate erorile de fond ale industrializării haotice și ale urbanizării turbate, se poate afirma că pe ansamblu politica economică antedecembristă a fost mai aproape de nevoile vitale ale omului de rând.

A, că apăruse în acele timpuri pătura subțire a privilegiaților nomenklaturiști și cea a învârtiților cu izul specific lichelelor, că alimentele, medicamentele, curentul electric și presa erau pe sponci, iar contactele cu străinătatea practic reduse la zero! Dar, mă rog, în zilele de-acum nu s-a constituit oribila pătură a ciocoilor, mână în mână cu ticăloșii care trag sforile politice? Care-i avantajul politic și material pentru România cu niște oficiali aproape nebăgați în seamă de străini și cu hoardele sale de traseiști, situați în vecinătatea delictului?

Chiar dacă milioane de români onești trudesc din greu pe toate meridianele lumii pentru a contribui cu economiile lor la mult jinduita prosperitate generală, țara sărăcește de la un an la altul, numărul șomerilor și al dezrădăcinaților crește într-un ritm mai mult decât îngrijorător, iar avalanșa datoriei externe stă gata-gata să o pornească la vale peste disperarea celor mulți și peste îngâmfarea celor puțini.

Ce folos că galantarele supermagazinelor sunt doldora de produse străine, atrăgător ambalate, dacă buzunarele grosului clienților sunt de la o zi la alta mai goale? Care postură este mai umilitoare și mai descurajantă pentru bietul român, cea de ieri când el avea niscaiva bani și vitrinele erau mai goale ca după un război, ori cea de azi când vitrinele sunt pline ochi, dar el este mai sărac ca năpăstuitul Iov?!...

2)Cel de-al doilea motiv îi vizează pe conducătorii românilor din cele două perioade – ante și postdecembristă, cu diplomele care le atestă școlile isprăvite.

Ei bine, dacă Nicolae Ceaușescu a fost necontenit luat în tărbacă pentru studiile sale de cizmar neîmplinit, dacă soția sa a fost pe îndelete forfecată pentru pasiunea achiziționării diplomelor fără acoperire valorică în studii sau cercetare științifică și dacă unii dintre miniștrii de-atunci erau croiți după calapodul intelectual al șefului lor, conducătorii postdecembriști ai românilor fac mare tam-tam de școlile absolvite, ba unii dintre se fudulesc cu diplomele dobândite în străinătate.

Carevasăzică, nu numai că moda inaugurată de sărmana Elena Ceaușescu, cu diplome achiziționate în condiții suspecte, a ajuns în perioada postdecembristă un fapt atât de curent încât s-a banalizat de-a binelea, dar ni se demonstrează negru pe alb de către aleși că, în cei 32 de ani scurși de la Decembriadă, am avut parte de cele mai nedemne exemplare, extrase de vrerea neinspirată a boborului din străfundurile ființei sale, nu doar la capitolul bune intenții (înzestrare morală), ci și la cel al studiilor (înzestrare intelectuală).

Asta fiind starea de lucruri reală cu aleșii postdecenbriști, este firesc să te întrebi și apoi să întrebi: Cum naiba se explică faptul că țara a fost preluată fără datorii în Decembrie 1989, ba chiar cu însemnate creanțe, iar după 32 de ani de guvernări profund (ne)democratice a ajuns la coada țărilor din Uniunea Europeană și cu o datorie de peste 120 de miliarde euro?...

Dacă nu cedăm binecunoscutei ispite de-a pune starea dezastruoasă a României de azi pe seama fatalității, atunci putem spune că acesta-i unul din paradoxurile care i-au dus faima scurtei sale istorii postdecembriste peste mări și țări.

Și când te gândești că Germania și Japonia n-au avut nevoie de atâția ani ca să se smulgă din molozul celei de-a doua conflagrații mondiale pentru a intra în grupul de elită al celor mai industrializate state din lume!

Dar iată alte două paradoxuri moșite de perioada postdecembristă, la care, după cum se vede, România n-are de gând să renunțe cu una cu două:

a)Paradoxul dintre uriașele resurse agricole ale țării (pământ bun de uns pe pâine) și penibila sa postură de importatoare a circa 80% din necesarul de alimente. Unde sunt numeroșii noștri specialiști și cum de nu văd că acesta-i drumul sigur pe care trebuia de ani buni să ne angajăm pentru a ne impune ca țară producătoare, nu doar consumatoare, între partenerii din Uniunea Europeană? Da, căci numai în acest chip am fi putut să susținem că suntem ce-am fost, ba chiar mai mult...

b)Paradoxul dintre eforturile depuse pentru obținerea specialiștilor și condamnabila ușurință cu care ei sunt lăsați de autorități să plece în străinătate, astfel ca țările bogate (vestice) să devină și mai bogate, iar românii tot mai săraci.

Deși se știe prea bine că pământul și materia cenușie reprezintă cele două locomotive de mare forță care trag națiunile moderne înspre reala prosperitate, iată că România își permite să le folosească doar în parte (deja cam jumătate din pământul ei este înstrăinat) și numai la standardele prevăzute de oficialii/răufăcătorii europeni pentru colonii, ceea ce înseamnă întreaga economie pusă pe butuci, educația așijderea și un gol populațional de peste cinci milioane suflete.

De unde se vede limpede că lucrurile pe aceste meleaguri nu vor intra degrabă pe un făgaș normal, adică al muncii productive și corect plătită, atâta timp cât agricultura va rămâne cenușăreasa economiei noastre muribunde și atâta timp cât conducătorii conjuncturali vor continua să spună public că Nemulțumiții n-au decât să plece din țară.

Păi chiar asta fac oamenii de valoare ai acestui pământ batjocorit de ticăloși – pleacă din România, nemulțumiți până la ofensă de modul cum sunt tratați și retribuiți!

Cât privește corupția, apoi ea este o plagă atât de înrădăcinată în structura mental-spirituală a românilor ciocoiți și în sistemul lor instituțional, încât înclin să cred că va începe să dea îndărăt de-abia după eliminarea focarului de infecție de pe Dâmbovița (și nu numai). Ceea ce, desigur, se poate realiza fie printr-o reîmpărțire administrativ-teritorială a acelor părți din Europa neunită care produc și exportă doar probleme, fie prin preluarea unor atribuții ale statelor membre de către instituțiile centrale din Bruxelles: Parlamentul european, Ministerul unic de Externe, respectiv cel al Apărării etc. La drept vorbind, idiotul ăsta de paralelism instituțional (aceleași instituții la nivel supranațional/european și în fiecare stat membru) este deodată caraghios, ineficient și bugetivor. De pildă, Comisia Europeană are vreo 50.000 de aflători în treabă (pe ăștia cine dracu-i alege?!), toți plătiți și tratați regește, dar fiecare stat membru al Uniunii cheltuie în continuare o mulțime de bani cu așa zișii diplomați ai ambasadelor și consulatelor (inclusiv pe teritoriul acestui conglomerat politico-economic), care cu toții trebuie să facă...politica bruxelleză. Păi n-ar fi mult mai simplu și mai eficient ca Uniunea să-și trimită mâncătorii de rahat în celelalte țări ale lumii și pe banii ei?...

George Petrovai

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News